RoPolitice

De la tara (I)

2010-08-09T13:57:00.000-07:00

Pentru ca d'acolo m-am intors, pentru ca am niste povesti in episodul urmator, pentru ca astazi m-am uitat la televizor vreo ora si ceva.

Politics and political figures aside, am vazut vreo juma de ora discutii si imagini cu accidente rutiere in care diversi oameni cretini (been there) sau de-a dreptul nebuni distrug vieti si proprietati si mi-am adus aminte o intrebare mai veche - "de ce sunt romanii atat de indulgenti cu semenii lor care incalca regulile?". De unde aceasta pornire anarhica?

La televizor i-am vazut numiti teribilisti, ie purtati de pornirea de impresiona/obtine atentie sau doritori de adrenalina. Altii sunt alcoolici pentru ca asa au invatat acasa sau pentru ca sunt deprimati. Nici o vorba de responsabilitate sau intentie, desi vorbim despre adulti care si-au luat permis si masina mai sportiva asumandu-si riscul de a conduce imprudent sau pe valul unei emotii oarecare.

Vad deresponsabilizarea asta in fiecare zi, in egala masura cu responsabilizarea absurda si la gramada a unor persoane, colectivitati sau organizatii care par sa fie de vina pentru toate relele din tara asta. Pe a doua o inteleg, e usor si confortabil, si inteleg si fuga de responsabilitate individuala a propriei persoane. Nu inteleg insa indulgenta fata de ceilalti care gresesc, MAI ALES in conditiile unei societati in care normele sunt foarte rar respectate si aplicate. Bottom-line, de ce l-as scuza eu pe ala care imi fura portofelul, si, prin implicatie, de ce l-as scuza pe ala care fura portofelul altuia, mai ales atunci cand nu ma pot identifica direct cu hotul (adica nu-mi imaginez ca as putea face asta vreodata). N-am nici o idee de raspuns simplu.

Tot la tv l-am vazut in sfarsit pe S.M. Ionita spunand ceva simplu si frumos, care suna ceva de genul ---- institutiile nu pot exista fara reguli. Daca regula nu este aplicata consistent si coerent nu exista incredere in institutii. Daca nu exista incredere in institutii exista doar clanuri, loialitati, spaga si eventual arbitrariul violentei.

Resolving to Resist

2010-07-28T00:50:00.000-07:00

Sa zicem ca e despre importanta unei Constitutii care sa protejeze cetatenii de abuzurile puterilor in stat, in special de cele ale puterii executive - un principiu constitutional fundamental si mult mai democratic decat cele enuntate de autorii propunerii prezidentiale de modificare, de exemplu "absenta conflictului intre puteri" sau "demnitatea umana"...

**I'm bad for quoting whole passages but it's worth it**

Rule of law, misrule of men
Elaine Scarry
A Boston Review Book
the mit press
Copyright © 2010 Massachusetts Institute of Technology

When, shortly after September 11, the U.S.A. Patriot Act first arrived in our midst, its very title seemed to deliver an injury: “Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism.” The names of the country (U.S.A.) and of those responsible for creating and sustaining it (patriots) had been turned into a Justice Department acronym. One might have thought that “United States of America” would be regarded as a sufficient referent for the letters U.S.A. and that no one would presume to bestow a new set of words on those letters—or attach a new meaning to the word patriot, with its heavy freight of history (Paul Revere, Patrick Henry, Emma Lazarus) and its always fresh aspiration (“O beautiful for patriot dream”).

In the two years since its passage by Congress, on October 25, 2001, the U.S.A. Patriot Act has become the locus of resistance against the unceasing injuries of the Bush-Rumsfeld-Ashcroft triumvirate, as first one community, then two, then eleven, then 27, then 238 passed resolutions against it, as have three state legislatures. Many more councils and legislatures have draft resolutions pending. The letters “U.S.A.” and the word “patriot” have gradually reacquired their earlier solidity and sufficiency, as local and state governments reanimate the practice of self-rule by opposing the Patriot Act’s assault on the personal privacy, free flow of information, and freedom of association that lie at the heart of democracy.
Each of the resolutions affirms a town’s obligation to uphold the Constitutional rights of all persons who live there, and many of the resolutions explicitly direct police and other residents to refrain from carrying out the provisions of the Patriot Act, even when approached by a federal officer and explicitly instructed to do so.

When the resistance was beginning in the winter of 2001–2002, it took five months for the first five resolutions to come into being; in the winter of 2003–2004, a new resolution comes into being almost every day. The resolutions come from towns ranging from small villages with populations under a thousand—such as Wendell, Massachusetts (986), Riverside, Washington (348), Gaston, Oregon (620), and tiny Crestone, Colorado (73)—to huge cities with populations of many hundreds of thousands—Philadelphia (1,517,550), Baltimore (651,000), Chicago (2,896,000), Detroit (951,000), Austin (656,500), San Francisco (777,000).2 Approximately one third of the resolutions come from towns and cities with populations between 20,000 and 200,000 people.

That the Patriot Act should became this locus of resistance may at first seem puzzling. True, its legislative history is sordid: it was rushed through Congress in several days; no hearings were held; it went largely unread; only a few of its many egregious provisions were modified. But at least it was passed by Congress; many other blows have been delivered to the people of the United States in the form of unmodified executive edicts, such as the formation of military tribunals and the nullification of attorney-client privilege.

+++

A Structural Injury

If many members of Congress failed to read the Patriot Act during its swift passage, it is in part because the law is almost unreadable. The Patriot Act is written as an extended sequence of additions to and deletions from previously existing statutes. In making these alterations, it often instructs the bewildered reader to insert three words into paragraph X of statute Y without ever providing the full sentence that is altered, either in its original or its amended form.

Only someone who had scores of earlier statutes open to the relevant pages could step painstakingly through the revisions. On the issue of electronic surveillance alone, the Patriot Act modifies the Electronic Communications Privacy Act, the Foreign Intelligence Surveillance Act, the Cable Act, the Federal Wiretap Statutes, and the Federal Rules of Criminal Procedure.

Reading the Patriot Act is like being forced to spend the night on the steps outside the public library, trying to infer the sentences in the books inside by listening to hundreds of mice chewing away on the pages.

The hundreds of additions and deletions do, despite appearances, have a coherent and unitary direction: many of them increase the power of the Justice Department and decrease the rights of individual persons. The Constitutional rights abridged by the Patriot Act are enumerated in the town resolutions, which most often specify violations of the First Amendment guarantee of free speech and assembly, the Fourth Amendment guarantee against search and seizure, the Fifth and Fourteenth Amendment guarantees of due process, and (cited somewhat less often) the Sixth and Eighth Amendment guarantees of a speedy and public trial and protection against cruel and unusual punishment.

The unifying work of the Patriot Act is even clearer if, rather than summarizing it as an increase in the power of the Justice Department and a corresponding decrease in the rights of persons, it is understood concretely as making the population visible and the Justice Department invisible.

The Patriot Act inverts the Constitutional requirement that people’s lives be private and the work of government officials be public; it instead crafts a set of conditions in which our inner lives become transparent, and the workings of the government become opaque. Either one of these outcomes would imperil democracy; together they not only injure the country but also cut off the avenues of repair.
When we say that democracy requires that the people’s privacy be ensured, we do not mean that our lives remain secret; we mean instead that we individually control the degree to which, and the people to whom, our inner lives are revealed.7 From Griswold v. Connecticut (1965) to Lawrence v. Texas (2003), the Supreme Court has affirmed that privacy is a fundamental Constitutional value and located its roots in the First, Third, Fourth, and Fifth Amendments. In an elegant summary of the underlying theory, Constitutional scholar Kenneth Karst has argued that privacy has a three-part architecture. Privacy means first of all “informational privacy”—control over personal information and judgments. Such privacy is in turn the basis of a person’s capacity for friendship and intimacy. Lastly it is the foundation of moral autonomy and liberty, since freedom is premised on making important decisions based on independent judgment. Inhabitants of a country who lose the guarantee of privacy also eventually lose the capacity for making friends and the capacity for political freedom.9

As necessary to democracy as this non-transparency of persons is the transparency of government actions. Because we have, for the past three decades, focused so intensely on the Constitutional guarantee of personal privacy but not on the corresponding requirement of the non-privacy (or publicness, or publication) of the acts of governors, it is useful now to recall how many times the Constitution pauses to require the act of creating of an open record: “Each house [of Congress] shall keep a Journal of its Proceedings, and from time to time publish the same” with “the Yeas and Nays of the Members . . . entered on the Journal” (Article I, Section 5);10 a roll-call vote, recording not just numbers but names, is required when Congress overrides a presidential veto (I, 7); “a regular Statement and Account of the Receipts and Expenditures of all public Money shall be published from time to time” (I, 9); presidential objections to a piece of legislation must be forwarded to the house in which the legislation originated and published in their journal (I, 7); every Congressional vote, with the exception of a vote on adjournment, “shall be presented to the President” (I, 7); the counting of the Electoral College votes must take place in the presence of the full Congress (II, 1; Amendment 12); the president is authorized to require the “opinion in writing, of the principal Officer in each of the executive Departments” (II, 2); the president “shall from time to time give to the Congress Information of the State of the Union, and recommend to their Consideration such Measures as he shall judge necessary and expedient” (II, 3); treason proceedings will take place in “open Court” (III, 3) and criminal prosecutions in a “public trial” (Amendment 6).11 Unlike Article I (on the Congress) and Article II (on the presidency), Article III (on the courts) does not specify the keeping of records; but the assumption of open record-keeping is indicated by the opening clause of Article IV (on the states): “Full Faith and Credit shall be given in each State to the public Acts, Records and judicial Proceedings of every other state.”

The obligation of each branch to make its actions public—to make them visible both to the population and to the other branches—is often construed as a right belonging to the population, the right of access to information or “freedom of information,” and is closely bound up with First Amendment protections of free speech. Though scholars and jurists disagree about the extent to which access to government information is guaranteed by the Constitution (as well as by subsequent legislative acts, particularly the Freedom of Information Act of 1966 and the later 1972–1978 statutes), it is hard to disagree with the stark argument—made with particular force by Alexander Meiklejohn and Cass Sunstein—that democratic deliberation is impossible without this access to information: “If information is kept secret, public deliberation cannot occur.” Secrecy, continues Sunstein, “is inconsistent with self-rule.” Or, as the local resolution of Astoria, Oregon, recently phrased it, “Secrecy . . . undermines established norms for civil discourse between government and those it would govern.” Sunstein identifies citizen deliberation as the primary benefit of open government, but he also identifies other benefits, including “checks and balances” (one branch cannot check the other if it does not know what the other is doing), “deterrence” (national security may actually be strengthened by revelation of the country’s resources), and “sunlight as disinfectant” (if deliberations are carried out in secret, “participants may be less careful to ensure their behavior is unaffected by illegitimate or irrelevant considerations”).

No exit yet

2010-04-23T07:33:00.002-07:00

Dupa "criza nu e treaba guvernului, economia noastra o sa isi revina dupa ce isi revin economiile dezvoltate", stupiditate contrazisa atat de exemplul polonez cat si de realitatea curenta, o noua perla strategic a Nenumitului, respectiv - "Cel mai bun raspuns al Romaniei la presiunea globalizarii este apartenenta la UE". Ultra-suficienta strategie economica deci, si partea buna este ca este deja 'mission accomplished'.

In acelasi timp, razboiul impotriva Parlamentului continua printr-o miscare simbolica surprinzatoare, respectiv daramarea gardului de beton, un fel de Zid al Berlinului care desparte Romania de adevarata democratie. Considerand soliditatea respectivei constructii as zice ca cea mai cea mai buna tehnologie pentru a realiza acest obiectiv cu maxim de zgomot este o bateri de tunuri anti-tanc. Fac si baietii exercitii, se obisnuieste si institutia cu ideea.

Cugetarea zilei - rich people are way better of in poor countries, pornind de la intrebarea "de ce oamenii astia care au tone de bani in Elvetia, furati din Romania, continua sa locuiasca aici?". Pentru ca aici stiu sa faca bani, pentru ca aici isi pot cumpara protectie politica si legala, pentru ca aici isi pot face legi pentru propriul benefit si, nu in ultimul rand, aici sunt mai presus de societate si cetatenii 'normali'.

Zilele Infamiei

2009-12-23T12:44:00.000-08:00

vs. idle days cat se infig baietii si fetele in cascaval. Preluare integrala si neautorizata.

O Românie de inventat
22 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Cât de mult s-a schimbat România în cei douăzeci de ani de la căderea lui Ceauşescu? Un instantaneu de campanie, o simplă fotografie de familie (politică) în care s-au strecurat şi ceva securişti, sugerează unde am ajuns.

Căci, la douăzeci de ani după căderea comunismului, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, la Cetate, într-o comună situată în sudul Doljului, la Dunăre, aproape de Calafat, Mircea Dinescu, un fost opozant al regimului Ceauşescu, a fost ameninţat, de faţă cu fostul şi actualul preşedinte al României, cu surghiunul în Bulgaria. Iar acesta nu doar că nu a reacţionat, ci a şi aprobat mai mult decât tacit ameninţarea primarului Craiovei. Faptele par cunoscute. Însă în spatele candidatului se afla nu numai deja cunoscutul Gigi Neţoiu, fost ofiţer de Securitate care a avut sub supraveghere scriitori, în particular pe Dan Deşliu, care protestase public la adresa regimului ceauşist, dar şi alţi membri ai partidului prezidenţial cu funcţii în Securitate şi în aparatul de partid comunist.

De exemplu, primarul Bechetului, Costică Tulitu, fost ofiţer al aceleiaşi Securităţi, aflat la Braşov în perioada fierbinte dintre 1987 şi 1989, ori Vergică Şovăilă, primarul comunei Călăraşi, fost activist de partid şi preşedinte de CUASC în sudul Doljului până în 1989, care a migrat de la PSM la PSD pentru a se regăsi, după 2005, în PD.

O autentică falangă anticomunistă! Deşi campania s-a terminat între timp, aşa cum sună sloganul la modă acum, cei trei colaboraţionişti au rămas tot acolo. Iar tristul fapt că un fost disident a fost ameninţat, pe când securiştii şi activiştii fostului partid comunist sunt în continuare la cârmă, nu pare deloc o glumă răsuflată de campanie.

Tot după douăzeci de ani de la căderea „monarhiei de drept dialectic“, cum numea cu ironie şi mâhnire regimul comunist Bellu Zilber, noul mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu a fost inaugurat sub semnul republicii de drept divin. Un ceremonial straniu, demn de un stat teocratic, în care preşedintele este unsul lui Dumnezeu, a fost pus în scenă pentru jurământul de învestitură. Şi, deşi la începutul acestui nou mandat Traian Băsescu aminteşte printre priorităţile sale democraţia şi consensul naţional, chiar din primul moment a preferat să pozeze în preşedintele ortodocşilor. Cât despre minorităţi, etnice, religioase sau filozofice, fără respectul şi susţinerea cărora democraţia nu poate exista, nu prea s-au auzit multe lucruri. Poate şi pentru că întregul discurs prezidenţial a fost concentrat pe reforma statului.

Un stat a cărui structură instituţională şi politică seamănă, cel puţin la suprafaţă, cu cea a „vechiului regim“. Concentrată în jurul parlamentului monocameral, viziunea prezidenţială privind modernizarea statului nu pare să iasă din capcana antiparlamentarismului. Să fie tot starea de campanie de vină?

Şi tot la douăzeci de ani de la căderea comunismului, în acelaşi discurs prezidenţial, dialogul cu opoziţia politică, socială sau civică nu şi-a găsit locul printre priorităţile preşedintelui. Legitimitatea acestora pare să depindă doar de asocierea la proiectul prezidenţial. Ca şi în atât de hulita epocă a lui Ion Iliescu, consensul nu pare să aibă sens decât dacă funcţionează în direcţia indicată naţiunii de preşedinte.

Herder credea că omul este mijloc pentru politică, dar scop pentru morală. Iar în cei douăzeci de ani politica nu a lăsat prea mult loc moralei. Cele trei ipostaze prezidenţiale prezentate mai sus vorbesc atât despre schimbare, cât şi despre continuitate în România postcomunistă. O Românie care se află încă la răscruce, fracturată între un trecut pe care nu îl poate ignora şi un viitor pe care nu reuşeşte să îl inventeze.

Divide et impera
08 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Nici nu a fost confirmat bine ca învingător al alegerilor prezidenţiale că preşedintele Traian Băsescu a şi început în forţă acţiunea de destructurare a sistemului politic existent.

Prin declaraţii şi conversaţii telefonice, Traian Băsescu a stârnit deja dihonia în partidele adverse. Dacă PSD-ului i-a indicat chiar capetele ce trebuie să cadă, Mircea Geoană şi Viorel Hrebenciuc, pentru PNL a utilizat tactica ofertei telefonice adresate lui Călin Popescu Tăriceanu. Poziţionat la „dreapta“, interesat de revenirea partidului la guvernare şi de „corectitudinea“ ideologică, fostul prim-ministru pare mai preocupat acum de recuperarea sprijinului organizaţiilor teritoriale ale partidului decât de viitorul regimului politic românesc. Dar viitorul regimului politic a fost atât în centrul dezbaterii de la alegerile prezidenţiale - căci ce altceva exprima referendumul antiparlamentar care trebuia să justifice introducerea unui regim prezidenţializat cu puternice accente personale? Iar participarea la guvernare fără garanţii sigure în privinţa regimului politic şi a democraţiei consociative nu ar însemna decât atragerea PNL pe traiectoria politică a lui Traian Băsescu şi, în cel mai bun caz, transformarea partidului într-o anexă a Cotroceniului.

După aceste alegeri, societatea românească e mai scindată ca oricând, dar discursul preşedintelui, deloc consensual („un fleac, i-am ciuruit!“), nu indică vreo schimbare de atitudine.

Iar „galeria“ îl încurajează să continue pe aceeaşi cale. După momentele de incertitudine de duminică seară de după anunţarea rezultatelor exit poll-urilor, curtea de la Cotroceni şi suporterii săi jubilează. Victoria îi stimulează. Şi chiar dacă au anunţat că vor fi îngăduitori atât cu cei „învinşi“, cât şi cu cei ce, grăbiţi să prindă un loc în vagonul cu orchestra, se grăbesc să declanşeze „marea răfuială“. Căci monarhia plebiscitară inaugurată de Traian Băsescu nu îi recunoaşte drept cetăţeni ai săi decât pe cei ce participă la ritualul sacralizării liderului şi votează cu acesta. Curteni, dar deloc curtenitori, aceştia se şi grăbesc să ceară socoteală celor ce nu au aderat la cultul personalităţii. Nu începuseră deja din campania electorală să ameninţe cu expulzarea indezirabililor (eventual în Bulgaria) şi dezvăluiri terifiante despre trecutul lor? Şi cum victoria la limită şi suspiciunile de fraudă minează noul mandat, relegitimarea prin forţă a liderului devine o opţiune valabilă.

În aceste condiţii, pentru ca „reforma“ să reuşească va fi nevoie ca România să rămână fără opoziţie politică sau civică. Căci un preşedinte-jucător nu are nevoie de cetăţeni prea critici şi uneori revoltaţi, ci de supuşi docili. Şi, cu un parlament unicameral docil şi un guvern personal, reforma statului va transforma România după chipul şi asemănarea conducătorului său.

Politica diviziunii naţionale nu va reuşi însă decât atunci când, redusă la un spectacol otevizat, politica nu va mai presupune şi participarea cetăţenilor la conducere. Divizaţi între cei „buni“ şi cei „răi“ în funcţie de votul sau de preferinţele lor politice, românii vor asista la permanentizarea crizei ca formă de guvernare. Doar astfel acest tip postmodern de autoritarism se va putea justifica.

Sa spunem nu furtului cu legea in spate

2009-12-08T09:35:00.000-08:00

Un mare numar de cetateni romani, undeva intre 3.500.000 si 5.200.000 (I mean, who knows, macar la Geoana a iesit suma cu PNL-u de la primul tur:D in absenta asistentei sau tolerantei benevole a institutiilor statului), au votat de fapt pentru Guvernul Basescu vs. Guvernul Johannis (proiect de modernizare a Romaniei, diverse promisiuni de presedinte jucator vs. alianta politica pentru guvernare). In cazul asta pot sa fac si eu paranteza logica de a iesi temporar din teoria loviturii de stat, cu o ipoteza de lucru la fel de para-constitutionala.

Sa presupunem deci ca presedintele, relegitimat, decide sa faca un guvern cu o minoritate parlamentara. Sa adaugam si ideea ca mai multi parlamentari se hotarasc, din varii motive, sa contribuie la investirea guvernului propus. Inseamna asta ca Parlamentul se dezice in vreun fel de atributiile sale constitutionale? Nu, pentru ca atributiile puterii legislative sunt in primul rand legislative:D, alaturi de obligatia de a investi un guvern prin votul unei majoritati la momentul investirii. Pana la urma Nutii doreste doar ca sa existe un guvern legitim.

Singurul lucru "groaznic" in acest scenariu este ca diversii potentati romani care s-au facut guvern in ultimii 20 de ani s-au obisnuit sa fure cu legea in mana. Evident, e mult mai usor sa faci o incredintare directa prin OUG in loc de licitatie atunci cand ai o majoritate confortabila in spate. De fapt asta este si una din principalele probleme ale SISTEMULUI in Romania, cine are majoritate parlamentara face TOT ce isi doreste (inclusiv un guvern care ignora hotarari judecatoresti definitive fara ca asta sa fie motiv de motiune).

Sa presupunem ca avem un guvern normal... fara OUG, fara asumare de raspundere... cu drepturi normale de initiativa legislativa. Un guvern pentru care este direct, complet si unic responsabil executorul-sef proaspat ales. Un guvern care are la dispozitie toate mecanismele pentru a guverna conform legii.

In aceeasi ipoteza, avem si un parlament care are in sfarsit ocazia, fara a mai fi in conflict de interese, sa isi faca treaba pentru care este votat si platit, respectiv:
1. Sa se asigure ca puterea executiva respecta legea si hotararile judecatoresti.
2. Sa verifice activitatea guvernului si sa faca interpelari.
3. Sa controleze exact fiecare justificare a cheltuielilor bugetare, sa constranga la minimizarea deficitului bugetar si sa intervina activ pentru reducerea risipei banului public (acesta fiind si unicul punct in care isi si asuma o parte din responsabilitatea executivului)
4. Se descentralizeze si sa depolitizeze pe cat posibil administratia publica.

Bottom-line, in acest moment, raul cel mai mic si calea prin care se poate evita o bataie generalizata, este un Parlament care isi indeplineste exact si complet misiunea intentionata de constitutie si de principiile unei democratii reale. Sa fim deci optimisti, oricate abuzuri face puterea executiva exista o sansa pentru supravietuirea democratiei atata timp cat exista un parlament:). E o veste buna poate si pentru PDL, guvernul Boc-Solo a dovedit deja ca se poate fura, e drept cu ceva mai mult efort, si fara sustinerea unei majoritati parlamentare:P. Nu in ultimul rand, pe langa un Parlament in sfarsit util, e inca o veste buna si pentru cetateni, care in sfarsit vor putea vedea si vota, fara urma de indoiala, cat de bine traiesc in functie de competenta celor care si-au asumat puterea executiva.

Pace lol

2009-12-04T03:00:00.000-08:00

Poezioara trimisa de guvernul Boc:

A-ho, a-ho, copii si frati
E timpul sa v-adunati
Pe Geoana sa nu-l votati
Mogulii sa nu-i ascultati
Crinii sa nu-i mirositi,
Ca s-ar putea sa muriti
Alianta-nfaptuita,
E facuta sa va minta,
Sa fure ce n-au furat,
Atunci cand au guvernat.
Dar, nu-i va lasa BASESCU,
Sa le cante Iliescu!

Revolutia regimului impotriva opozitiei poate continua pe culmi nesperat de apocaliptice:)) Adica, cum se cheama cand oamenii presedintelui cheama niste oameni in piata publica sa faca ordine si sa apere natiunea de demoni? Hmmm, eu i-as spune MINERIADA lol, ca sa nu se mai zica despre istorie ca nu stie de gluma. Evident, asta doar daca le va si multumi dupa.

Realitatea este o conspiratie

2009-11-30T13:53:00.000-08:00

Am ignorat o vreme continutul comunicarii, in ideea ca in fantasy bond-ul intre followerii anxiosi si leaderul narcisic (postari anterioare) orice constructie ideologica merge, rationalizari individuale si colective adaugate in sprijinul unui obiectiv sau alegeri deja facute (si da, e adevarat ca toti facem asta, mai mult sau mai putin, dar parca avem in fata o oarecare extrema).

Nu este asa, pentru ca teoria conspiratiei este unul din mecanismele prin care cetatenii sunt infantilizati si redusi la 'popor', dependent de niste parinti care sa il protejeze de dusmani si sa ii asigure linistea sufleteasca, exprimandu-i frustrarile si mangaindu-l pe cap. Aceste mecanisme sunt usor de contra-argumentat punctual, dar schimbarea de paradigma dureaza sute de ani, at best (ex. razboiul rationalismului iluminist and the vengeful return of the Illuminati)

In alte cuvinte, constructia altei realitati, a papusarilor, utila propagandistic si catastrofica pentru buna functionare a unei societati (social capital anybody?), dezvoltare economica si sociala etc. Pentru argumente mai detaliate, la nivel de individ cel putin, intrebati un psiholog. Eu am mai gasit multe citate, dintr-o carte draguta care poate fi foarte usor gasita cu google and other.

Teaser quote: "Radical anti-Semitism rested on the belief that the Jews were a cohesive, politically active subject—that is, a group united on a global scale by racial bonds that transcended any allegiance to nation-states. In the Nazi view, this powerful and autonomous entity, international Jewry, controlled assorted stooges and accomplices who served its evil interests."

The JEWISH ENEMY NAZI PROPAGANDA DURING WORLD WAR II AND THE HOLOCAUST

Jeffrey Herf, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, ISBN 978-0-674-02738-1 (pbk.)

Why did European, especially German, anti-Semitism, which had never led to an effort to murder all of Europe’s Jews before, do so between 1941 and 1945 in the midst of World War II? What changed to make anti-Semitism a rationale for mass murder rather than for a continuation of centuries-old patterns of persecution? The answer lies in what Hitler and his leading propagandists and ideologists had to say about the “Jewish question” in the midst of the war and the Holocaust and in their efforts to shape the narrative of events through propaganda in the controlled press. Rather surprisingly, in view of the vast literature on the subject, The Jewish Enemy is the first book to examine in depth the Nazis’ paranoid anti-Semitic account of the world war. Their story of an innocent Germany besieged by international Jewry intent on its “extermination” served as both the public announcement of and the justification for the Final Solution.

In the jargon of historians, this is a work of modified intentionalism. That is, it examines the ideological intentions of key political actors in the historical conjuncture that was World War II. The Holocaust, however, was not the inevitable outcome of the continuities of German, or of European, history. The long tradition of elite and popular anti-Semitism created a climate of indifference in which the murderers could operate but did not per se inspire a policy of mass murder. The historians’ search for ideological origins has taken us toward but not to the Final Solution.

For it was only in the historically specific circumstances of the war that the most radical and paranoid current of European and especially German anti-Semitism, which Hitler had adopted from the beginning of his political activities, became the key to the German dictatorship’s explanation of ongoing events and thus a causal factor in the evolution of the Holocaust. Hitler and his associates had long believed that anti-Semitism offered the explanatory framework for world history. First in 1939, then still more in 1941, and on up through the last days of the Nazi regime, he and his leading propagandists argued that it was necessary to “exterminate” the Jews before they were able to exterminate Germany and the Germans.

What is characteristic of Nazi propaganda is less the lie than the imposition of a paranoiac pattern on world events. —E.H. Gombrich, Myth and Reality in German Wartime Broadcasts, London, 1969

A quarter century later, Gombrich wrote that Nazi propaganda had created a mythic world by “transforming the political universe into a conflict of persons and personifications” in which a virtuous young Germany fought manfully against evil schemers, above all the Jews. The Jews were the cement for this myth, first in the political battles within Germany and then on the international plane. It was “this gigantic persecution mania, this paranoiac myth that [held] the various strands of German propaganda together.” Gombrich concluded that what characterized Nazi propaganda was “less the lie than the imposition of a paranoiac pattern on world events.”3 During World War II, the propaganda of the Nazi regime repeatedly asserted that an actual political subject, an actor called Jewry or international Jewry, was “guilty” of starting and prolonging the war and that a Jewish international conspiracy was intent on exterminating Germany and the Germans. These statements rested on a paranoia inherent in the Nazis’ radical anti-Semitism. In the context of World War II, these beliefs transformed the centuries-old European anti-Semitism from a justification for traditional forms of persecution into what the historian Norman Cohn called a “warrant for genocide.”

+++

Faced with expressions of such views by Nazi Germany’s national political leaders, most contemporary Marxists, liberals, and conservatives of the time, as well as a good number of postwar scholars, were skeptical that the Nazis truly believed their own propaganda. And yet an examination of modern political culture draws attention to the causal significance of many irrational and illusory ideological perspectives. In the case of Nazi Germany, historians have amply documented what Saul Friedlander has called Hitler’s early “redemptive anti-Semitism,” which combined paranoid fantasy about an all-powerful international Jewry with promises of redeeming and saving Germany from that pernicious influence.5 Ian Kershaw notes “the all-devouring manic obsession with the Jews” that Hitler displayed in his beer hall tirades in Munich just after World War I.6 This obsession is evident in a speech to a Nazi party meeting of April 6, 1920, when Hitler said, “We don’t want to be emotional anti-Semites who seek to create a mood for pogroms. Rather, we are driven by a pitiless and fierce determination to attack the evil at its roots and to exterminate it root and branch. Every means is justified to reach our goal, even if it means we must make a pact with the devil.” Hitler was the central, decisive historical actor driving events toward the war and the Holocaust. Yet the propaganda of the Nazi party and Nazi regime presented Hitler and Germany as merely responding to the initiatives, injustices, and threats of others. It was a propaganda that trumpeted innocence and self-righteous indignation and turned the power relations between Germany and the Jews upside down: Germany was the innocent victim; Jewry was all powerful. From 1933 to 1939, the translation of anti-Semitic ideology into a policy of persecution was presented as a justified response to what the Jews had done to Germany and the Germans. On January 30, 1939, a distinct shift occurred, as Hitler depicted the war that he was preparing to launch as the last in a long series of acts of aggression by international Jewry against Germany. According to Hitler’s paranoid logic, the Jews had launched the war so that the Nazis would be compelled to wage a war of retaliation against the Jews of Europe. In his speech to the Reichstag on January 30, Hitler made his first unequivocal public threat to exterminate (that is, murder)—not merely to remove, deport, or defeat— “the Jewish race in Europe” in the event that “international finance Jewry inside and outside Europe” brought about a new world war. He publicly repeated the genocidal prophecy on at least six subsequent occasions between January 30, 1939, and February 24, 1943.16 In contrast to his public practice between 1919 and 1939, in the ensuing years Hitler spoke and wrote with unprecedented clarity, bluntness, and frequency about acting on his threats to exterminate the Jews of Europe.

He cast himself in the role of the prophet: the outbreak of World War II was further proof that international Jewry had indeed been out to destroy Germany and the Germans.

Hitler and his leading propagandists were able to entertain completely contradictory versions of events simultaneously, one rooted in the grandiose idea of a master race and world domination, the other in the self-pitying paranoia of the innocent, beleaguered victim.17 Grandiosity and paranoia were two poles of one fanatical ideology.18 The Nazis projected their own aggressive and murderous intentions and policies onto their victims, the Jews most of all. Max Horkheimer and Theodor Adorno captured this aspect of Nazism when they wrote in 1944 that the “blind murderer has always seen his victim as a persecutor against whom he must defend himself.”19 From beginning to end, the narrative of paranoia displayed in the propaganda accompanied and justified the Nazi regime’s grandiose war of aggression and its genocidal policies.

The radical anti-Semitism of Nazi Germany’s wartime propaganda also constituted an interpretive prism through which Nazi leaders viewed and misconstrued events as they unfolded. Indeed, the misperceptions of reality deriving from the anti-Semitic agenda contributed to major blunders and eventually to the Allies’ ability to defeat the Nazis, albeit at horrendous cost. In The Jewish Enemy, I examine the process of translating anti-Semitic ideology into a narrative and tailoring the weekly and daily news to fit that narrative. Like other practitioners of paranoid politics before and after, the Nazis believed they had uncovered deep secrets of modern history and politics, secrets that the great mass of humanity, mired in events, failed to grasp. At the same time that they entered an utterly mythic world, they convinced themselves and millions of others that their Ministry for Public Enlightenment and Propaganda (Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda) was educating the masses about the people behind the scenes and the realities that were the driving force behind events. Within the “delirious discourse” of radical anti-Semitism, all riddles were solved, all historical contingency was eliminated, and everything became explicable.

+++

Radical anti-Semitism rested on the belief that the Jews were a cohesive, politically active subject—that is, a group united on a global scale by racial bonds that transcended any allegiance to nation-states. In the Nazi view, this powerful and autonomous entity, international Jewry, controlled assorted stooges and accomplices who served its evil interests. One way in which this view of a Jewish global conspiracy was distinct from less radical, and nongenocidal, forms of Jew hatred was the relative lack of importance it attached to Jews’ presumed physical appearance. Indeed, the Nazis claimed that the Jews were experts at camouflage and that as a result a massive effort at “public enlightenment” was needed to expose them and their aim of world domination. If not identified and destroyed, the Nazi propagandists feared, Jewry would annihilate the German people. As a result, Hitler and his associates publicly declared on numerous occasions that they would “exterminate” Jews before the Jews could exterminate the Germans. The idea of a Jewish a conspiracy was popularized by the mass publication of The Protocols of the Elders of Zion in the decades preceding the Nazis’ arrival in power. The accomplishment of the Nazi propagandists was to bring the idea of this conspiracy up to date and to flesh it out with the names and faces of recognizable prominent figures in mid-twentieth-century Europe and the United States. The theory of an international Jewish conspiracy supplied answers to such seemingly difficult questions as, Why did Britain fight on in 1940 rather than negotiate? Why was it likely that the Soviet regime would collapse like a house of cards following the German invasion of June 1941? Why did Franklin Roosevelt oppose Hitler? Why did the anti-Hitler coalition remain intact as the Red Army continued to push toward Central Europe after spring 1943? In the idea of a vastly powerful international Jewish conspiracy operating behind the scenes Nazi leaders believed they had found the answer to these and many other riddles of modern history.

When the Nazi leaders, in private conversations, office memos, or public statements, drew a connection between the Jews and World War II, they were referring to World War II and the Holocaust taken together as one apocalyptic battle. They did not limit the meaning of their war against what they called international Jewry to the Final Solution. Instead, they viewed the Final Solution, the details of which they never discussed in public, as a necessary campaign of retaliation in the context of a broader war of defense waged by Nazi Germany against international Jewry, world Jewry, and less frequently “the Jews.” In the minds and public assertions of the Nazi leaders, they were fighting a single war that pitted Germany and its allies against a colossal international conspiracy of nonequals driven by Jewish figures working behind the scenes, while their non-Jewish accomplices, primarily the Allies, were the enemy’s public facade. The Nazi narrative attributed enormous autonomy and power to the Jews, while denying those attributes to the nominal leaders of the most powerful nations in the world, Franklin Roosevelt, Winston Churchill, and Joseph Stalin, whom it identified as the Jews’ puppets, accomplices, stooges, and servants.

+++

During the Weimar years, Nazi propagandists learned how to translate fundamental ideological postulates into a continuous narrative of events, a heavily slanted story of good and evil, easily accessible to mass audiences.

+++

Jews had made economic and social advances for which there were plausible commonsense explanations that had nothing to do with con-spiracy. The Nazis rejected the plausible in favor of the paranoid. As conspiracy theorists had done in blaming the Jews during the Weimar Republic, Nazis propagandists convinced themselves and their followers that commonsense explanations for developments were deceptive and illusory. The Jews’ small numbers, economic vulnerability, and lack of political influence were mere surface phenomena. The truth was that a small number of unseen conspirators controlled the course of national and international events from the shadows of the wings. The speed and ease with which the Nazis’ blizzard of anti-Semitic legislation destroyed the economic and social position of Jews in Germany did not change the Nazis’ view of Jewish power.75 By the end of 1933, 37,000 of the 525,000 Jews in Germany had already left the country.76 To anyone not imbued with Nazi ideology, it was obvious that the Nazi regime had launched a campaign of persecution against a small minority that had no access to the instruments necessary to wage “war” against Nazi Germany or any other nation-state.

Respira castore

2009-11-23T13:14:00.000-08:00

Revoluția bunului-simț trebuie să continue. Au fost foarte mulți oameni care au crezut în revoluția bunului simț. Oameni care au votat Crin Antonescu în numele acestei viziuni, nu anti-sistem și anti-politicieni, ci pentru reforma statului și a societății prin și de către cetățeni. Oameni dezamăgiți de politică, care înțeleg poate necesitatatea îmbunătățirii sistemului mai degrabă decât a persoanelor și care au votat speranța bunului simț.

Dacă vrei să pui acești oameni să aleagă între a vota PSD și a vota Traian Băsescu, respectiv între pericolul oligarhiei și pericolul tiraniei în numele poporului, trebuie să le oferi în continuare speranța că se va schimba ceva. Iar această speranță este consistența în urmărirea unei viziuni. În politică nu te poți aștepta la mai mult de atât, nu poți să trăiești în fantezia puerilă a gândului că la un moment dat vei avea toată puterea pentru a face singur tot ce ți-ai dorit. It’s all about voice, și o succesiune de pași înainte spre un viitor mai bun.

Sunt liberal pentru că cred în doctrina liberală, în ideea că reforme liberale la nivel de sistem pot produce un bine social superior deciziilor unor oameni providențiali. Sunt liberal în cadrul unui sistem politic în care există și socialiști, și nu mă pot decât bucura de asta, pentru că există alți oameni a căror principala preocupare doctrinară este echitatea socială și nu sunt pus în situația ipocrită de a spune că îmi pasă de echitate la fel de mult ca de libertate. Un politician este în egală măsură un avocat al unor interese și idei, pe care le poată urmări liber și până la capăt știind ca decizia aparține judecătorului, respectiv voturilor cetățenilor. Un politician corect înțelege că este în interiorul sistemului, și că a fi deasupra lui înseamnă a deveni procuror, judecător și călău în același timp, în numele poporului dar împotriva intereselor cetățenilor.

Sunt puțin dezamăgit de partidul pe care îl votez și de cei mai recenți doi lideri, ceea ce nu îmi schimbă nici motivația, nici opțiunea politică generală și nici votul anti-Băsescu din 6 decembrie. Pe rând, cu urmatoarele argumente.Guvernarea PNL-Tăriceanu nu a reușit să schimbe suficient de multe chestii la nivel de sistem, de organizare a statului. A crescut în loc să reducă aparatul de stat, nu a ajutat suficient de mult justiția să fie independentă, nu a combătut suficient de bine posibilitatea fraudei electoral (exemplul vestit al sistemului electronic de verificare a votarii). A fost poate imaturitate, sau poate tentația de a folosi mașinăria de exploatare a resurselor făcută de ceilalți. Revoluția bunului-simț nu are nici ea întotdeauna destulă substanță sau coerență perfectă. În fine, e acceptabil totuși dacă pașii înainte sunt mai mulți decât cei înapoi.

Liberalismul în România nu are însă, social și economic, baza pentru a avea majoritate. Orice implementare a unei idei liberale înseamnă foarte multă răbdare pentru un context politic și social care o face posibilă, înseamnă compromis cu o altă forță politică. Altfel spus, liberalismul în România înseamnă a munci, moment cu moment, în cadrul sistemului, cu forțele politice cu care se poate negocia în mod credibil (încrederea în cuvântul dat și încrederea în lipsa cuțitului în spate). Înseamnă a purta viziunea liberală înainte, piece by piece, în numele voturilor liberale exprimate, cu oricine se poate ajunge la un acord.

De ce nici un om care crede în doctrina liberală și în democrație nu îl poate vota în bună conștiință pe Traian Băsescu?

1. Populism anti-democratic și incompetență administrativă, asociate lipsei unei orientări doctrinare coerente. Traian Băsescu discută cu poporul, planifică asfaltul si ameteste criza cu vorbe.

2. O temporară lovitură de stat, prin păstrarea timp de două luni a unui guvern demis în condițiile existenței premiselor pentru formarea unui guvern legitim.

3. Orientarea propagandistică anti-sistem, în practică pentru capturarea integrală a sistemului existent, periculoasă cel puțin pentru consensul democratic, exemplificată cel mai recent de referendumul ”foot-in-the-door”, stindardul luptei împotriva unui Parlament în care TB nu are o majoritate convenabilă.

4. Încercarea de distrugere a PNL.

5. Cinci ani deja pierduți în vânători de vrăjitoare.

6. Pentru că, after all is said and done, potul în România este guvernarea, iar PDL-ul nu va renunța la nimic din acest pot. Dacă cu un PSD egal PDL-ul a reușit să păstreze toții banii și practic toată puterea guvernării și să-i dea și eject, PNL-ul nu are nici un motiv de a crede că are ceva de câștigat, politic, ideologic sau material, din orice formă de cooperare, chiar ignorând propriile experiențe anterioare.

Votul meu pe 6 decembrie nu va mai fi unul politic. Candidatul pe care l-am votat a ieșit deja din cursă. Votul meu este ca cetățean, pro-democrație și împotriva demagogiei, providențialității și luptei de clasă. Votul meu este pentru un sistem politic în care toată lumea câștigă din competiția corectă dintre partidul și candidatul pe care eu îl votez și celelalte opțiuni; în care cetățenii și politicienii înțeleg că politicianul populist și anti-sistem sacrifică democrația și dezbină și corupe întreaga societate pentru un câștig electoral și financiar propriu. Votul meu este pentru șansa de a construi, atât prin competiție cât și prin cooperare, într-o democrație reformabilă mai degrabă decât într-o dictatură a majorității populare șantajată, manipulată, înfricoșată și hrănită cu resturi de niste oameni fără scrupule și fără cuvânt.

Dizbats

2009-11-14T12:33:00.000-08:00

cum poti sa NU demolezi logic, faptic, rational, elegant si politicos un om care a dominat/dezbinat/aburit din varful statului timp de cinci ani cu rezultate vizibile?

Incercam de ceva vreme sa gandesc altceva interesant despre dezbaterea de astazi, si la un moment dat s-au facut mai multe, dintr-o data, deci:

1. Dupa ce mi-am digerat dezamagirea simtului bun, mi-am dat seama ca de fapt strategia de comunicare a celor doua parti a avut totusi un obiectiv impartasit, respectiv convingerea nehotaratilor celuilalt. Banuiesc ca e o chestie de cifre, cati nehotarati exista, cati inclina etc, pe care nu o comentez. Observatia mea e pornita doar de la inversarea rolurilor/imaginii - un TB civilizat, om de stat responsabil si moderat (pana spre sfarsit cel putin), care raspunde direct la intrebari, cu argumente si propuneri de politici publice cu sens SI un CA agresiv ad hominem, cu acuzatii vechi din ce in ce mai devoalate spre final. Invers deci, dar e mai trist pentru ala care coboara decat pentru ala care urca (ca si choice of character, nu altceva, sa nu exageram totusi cu dezamagirea:)).

2. Continut si substanta prea putin; singurul punct ideologic atins a fost reducerea taxelor (nu foarte argumentata doctrinar totusi) cu un raspuns bun al lui TB ("prudenta") si un contra-raspuns CA ("vaicareala dinainte de cota unica"). Clashul pe argumente de la inceput a fost totusi castigat de CA ::> depolitizarea administratiei (recent wrongdoings), reforma clasei politice (nici o legatura cauzala intre reducerea numarului si a costurilor si imbunatatirea calitatii politicienilor). Acelasi CA nu a avut nimic interesant de spus pe planurile de politici publice ale lui TB (educatie, agricultura), la care incumbentul avea avantaj. Ce m-a deranjat cel mai mult la CA a fost ca a evitat cateva intrebari importante. Din ce vad acum la TV, doar Parvulescu mai merita vazut, iar pe acest subiect: "nu am vazut programe si orientari, politica inseamna ratiune, inseamna constructie", "o asemenea dezbatere putea sa contina elementele de spectacol de care AVEATI nevoie (re presa adica)".

3. Realitatea altfel - orice minima substanta s-a pierdut insa intre varfurile emotionale (pentru mine cel putin), care au fost clar pe atacurile la persoana. Atacuri care nu au fost pe fapte (adica da, ma asteptam ca CA sa-l acuze pe TB pentru guvernul Boc sau pentru violul lui Nutzi), ci pe povesti vechi mult mai irelevante decat infractiunile la nivel de sistem . Cand am vazut ce s-a intamplat la TV dupa am zis ca sunt complet sarit - "good show, dezbatere buna, candidati vioi, prestatie buna a lui CA, TB care si-a pierdut talentu, politete, fairness, maini intinse de la fiecare la fiecare, super actori si vorbitori"... WTF!?!? as in, WTF?!?!?!?!??!!? Dupa care l-am auzit si pe Ionita ca suntem mici copii la campanie negativa fata de americani. Serios? My imagination fails me on that one, desi incep sa vad totusi cat de mare e falia irealitatii (sau cum fardu cu care unii oamenii si-au ingrosat atatia ani obrazul a umplut si mintile unde era prea mult loc liber).

4. Propria dezamagire sunt doua. A - in romania se voteaza cine conduce, nu ce e de facut si ce se face. Batalia pentru a schimba ceva insa e de fapt un razboi... in care e nevoie de multe batalii pierdute pana apare una cu sanse. Ca si crestinismul, e nevoie de multi martiri la implementare. B. Niste tarani.... daca nu le dai circul cu care au fost dresati nici nu te observa.

Poti, daca o dai in diverse

Vorbind totusi de viitor - ne putem imagina, ca pas logic (path dependence at least) al separarii alegerilor prezidentiale/legislative si curentei crize constitutionale, un sistem constitutional mai apropiat de cel american, in care guvernul este generat din exteriorul Parlamentului (prin alegerea presedintelui sau a primului ministru), iar Parlamentul ramane cu responsabilitatile legislative, bugetare/fiscale si de control al guvernului? Ce frumos ar fi:).

Eastern Europe's economic woes - Economist

2009-11-14T00:59:00.000-08:00

Down in the dumps - Nov 5th 2009 - From The Economist print edition

The ex-communist economies have not collapsed. But finding new ways to catch up with the West will be hard

Fast growth eased dissatisfaction with corrupt politicians and bossy bureaucrats. It offered at least the chance of better health care and education, which lag far behind western standards. But the average decline in GDP this year is a whopping 6.2%; recovery is expected to be slow. So east Europeans face higher taxes, bigger debts, less public spending, lower pay and fewer jobs. They do not have the same shock-absorbers as in the west—which is where, in the eyes of many, the crisis originated.

That could prove a toxic mix, yet so far the fallout has been limited. Support from the European Union, the IMF and other lenders, after initial hesitation, was unprecedented in size, scope and speed. Tens of billions of dollars of outsiders’ money staved off a catastrophe. So far, no currencies have collapsed; no country has defaulted; no banks have faced runs, or been cut adrift by foreign owners. Politicians preaching protection, state control or other charlatanism have remained on the fringes. In its latest annual transition report, the EBRD says reform has largely stalled, but not reversed. In countries such as Latvia and Hungary, governments have shown a masochistic delight in following IMF prescriptions for fiscal tightening, even at the cost of likely electoral oblivion.

It makes little sense to talk of the ex-communist countries as a single region. Resource-dependent economies such as Russia and Kazakhstan have one set of problems (such as diversifying and spending export revenues wisely). Open manufacturing economies such as Hungary and Estonia have another (chiefly, maintaining competitiveness). Poland, bolstered by strong domestic demand, will be the only economy in the EU to grow this year (though its rising public debt is a worry). Two ex-communist countries, Slovenia and Slovakia, have already adopted the euro. Estonia may be next. Countries to the east and south tend to be poorer, glummer and worse-run.

For those in or close to the EU, growth came from strong exports of goods and services and big inflows of capital. The net effect was beneficial but the disadvantages are now apparent: heavy dependence on single industries (eg, cars in Slovakia) and on west European demand. Foreign capital inflows may have been too big or too quick, leading to a consumption and construction splurge, fuelled by reckless lending to firms and households, often in foreign currencies. Inflows of money from abroad have fallen dramatically, or in some cases even reversed. The volume of syndicated loans going to the region, for example, has fallen to roughly a sixth of the pre-crisis level. Restarting these capital flows is a high priority—preferably with more prudent rules for the credit market.

Alongside this problem is another: finding a way to share the pain of restructuring private-sector debts among governments, borrowers and bankers. Dealing with this product of past excesses causes much headscratching for policymakers. Debt overhangs—of over 100% of GDP in some countries—will curb growth in future years, hurting everyone.

Outside support has headed off a vicious circle of falling exchange rates, lower investor confidence and failing banks (though that may still loom in Ukraine, where vote-hungry politicians have just shredded a deal with the IMF). But many states face another grim outcome: years of low growth caused by uncompetitive exchange rates and sluggish productivity. That is what happened to Portugal after it joined the euro in 1999. For ex-communist countries in the euro, pegged to it or hoping to adopt it soon, the Portuguese example merits careful study.
The ex-communist economies’ competitive advantage may have shrunk, but it is still a big asset.

Cost-cutting in western Europe may produce more outsourcing to the east. Some also hope to find new niches, based on brainpower and creativity. But they must also make their countries work better. According to the EBRD, four areas stand out. One is improving the legal system. Slow and unpredictable justice is a turn-off for foreign investors worried about contracts and property rights (see article). Second is better regulation. Despite improvements from EU membership, businesses still battle with profit-choking red tape. Third is a better social safety-net. A feeling that life is unfair and precarious sharpens the divide between winners and losers and risks political upsets. Fourth is competition. Informal barriers to entry and old networks of communist-era pals keep bits of the economy off limits to outsiders, at huge cost to efficiency.

Getting state institutions to function better is easier to discuss than to accomplish. It has long been clear that intangible factors to do with national culture and levels of social trust play a bigger role than explicit rules in ex-communist countries’ fortunes. The EBRD highlights “values, attitudes and practices” in determining what constitutes “acceptable behaviour within a firm…or by government officials”. Economics offers little guide to that.

Privilegiul moral

2009-11-11T13:47:00.000-08:00

Procurorul, care se considera organ al adevarului mai degraba decat avocat al cetateanului impotriva cetateanului, platit de stat, si deci avand privilegiul moral de a fi luptator al binelui. Un privilegiu moral care implica un drept superior in interpretarea si utilizarea legii. (Ok, si avocat al interesului public, dar asta lasa loc la interpretari pentru ca implica in anumite cazuri o generalizare fortata si anume cunoasterea interesului public mai mult decat observarea unei incalcari a legii. Dar daca pentru mine interesul public inseamna si apararea cetateanului impotriva abuzurilor statului?:)

Actorii politici apolitici, adica cei care se declara anti-politicieni sau nepoliticieni, poate fara functii politice dar cu opinii si simpatii politice, care isi aroga un privilegiu moral asemanator, chiar si dupa ce au devenit dependenti economic si social de un actor politic. Cei care isi importa autoritatea profesionala a unui domeniu specific, alaturi de orientarea anti-politica (a carei generalitate devine superficiala, daca nu direct falsa, in momentul in care vorbim de politicianul X, oponent politic), pentru a se pretinde judecatori morali.

Enervarea zilei: "Eu am dreptate pentru ca sunt luptator al binelui, si daca ma contrazici comiti o blasfemie impotriva a tot ce e bun si nobil in tara asta. Si oricum, ar trebui sa fii recunoscator ca am coborat sa vorbesc cu tine la nivelul tau. Ziaristule!!!"

Enervarea lunii: Intr-o tara democratica, un om care a patronat dezastrul ultimelor 10 luni si care este votat la rece de maxim 35%, santajeaza o tara cu cei patru cavaleri ai apocalipsei, respectiv foamea, razboiul civil (sau criza constitutionala, dupa gust), pandemia si parlamentul. De ce? Pentru bani, in timp ce toti fraierii alearga dupa cai verzi pe pereti. S-a strigat bullshit. Privilegiul moral? Iiiisus VINE baaah! (Pentru cine nu a vazut ultimul afis electoral - poza omului si jos scris cu litere mari "PRESEDINTELE").

Gripa in CSAT

2009-11-04T02:00:00.000-08:00

*** un argument interesant despre relatia dintre frica si preferintele politice, mai complet decat Huxley acum 50 de ani. Destul de lung si lucrurile interesante sunt la sfarsit, dar merita zic eu:)

McCoy et al. (2000) have also called attention to the link between the fear of individuation and the fear of death in explaining why most people find it impossible to sustain a genuinely creative, individualistic way of being and living: “Independence from social consensus, creation of a truly individualized worldview, and a broad concern for all humankind
are difficult to achieve” (p. 58).

Many children grow up in families where the parents exert excessive control through rules and prohibitions that demand blind obedience and conformity. In these families the satisfaction of children’s needs for survival, security, affection, and love is contingent upon their unquestioning
loyalty to their parents, whether it is deserved or not. Thus throughout their lives, they are easily infl uenced and manipulated by other people.

They have been successfully programmed to be selfless, that is, to accommodate to the wishes, demands, and opinions of others at their own expense (R. Firestone & Catlett, 1999). Becker (1973/1997) cited Fritz Perls in arguing that the resultant conformity is part of a neurotic process that destroys critical thinking, yet people are mostly unaware of their conformity and submission.

Individuality and nonconformity require unusual courage and dedication because there is always guilt and fear from breaking with tradition. It increases one’s sense of aloneness, loneliness, and sense of isolation; and, in addition, there are signifi cant prejudices, repercussions, and retaliation directed toward an outsider with different views. The uniqueness and free expression of the nonconformist threaten the conventional person because they raise existential anxiety.
Becker (1973/1997) and Fromm (1941) pointed out that most individuals seek an ultimate rescuer or idolized hero, whether within a personal relationship, in the entertainment, sports, or music world, or in the business or political sphere. People who are more submissive or conforming in their orientation transfer the desperate feelings and dependency needs that originally characterized their relationship with their parents onto new fi gures and ideologies and thus feel relief from existential fears. They are especially susceptible to the influence of charismatic, authoritarian leaders who promise them certainty and safety.

The authors contend that the fear of death drives individuals to support destructive, toxic leaders and embrace patriotic, nationalistic movements in a search for security and immortality. Dependence on a particular group, idolization of a leader, and mindless allegiance to a cause function as defenses against death anxiety (R. Firestone & Catlett, 2009). In her book The Allure of Toxic Leaders, Lipman-Blumen (2005) emphasized the fact that many destructive and ineffective leaders remain in power because they fulfi ll basic needs of their constituents or followers:

"The real tragedy of the human condition is not that we must die, but that we choose to live by illusions. . . . Illusions are the umbilical cord linking leaders and followers. Leaders understand their followers’ need for illusions. . . . In a terrifyingly uncertain world, the illusions that leaders spin offer us a lifeline. They free the other side of our natures—the creative, thoughtful, spiritual side—permitting even us small, short-lived creatures to become signifi cant fi gures in the grand universe. (pp. 50–51)"

By subordinating their views to those propagated by an idolized leader and by conforming to the group consensus, frightened individuals merge their identities with that of the group. This imagined fusion imbues them with a feeling of immortality and invulnerability. They imagine that although they may not survive as separate individual entities, they will live on as part of something larger that will continue to exist after they are gone (R. Firestone, 1996; R. Firestone & Catlett, 2009).

Ultimately people living within a functional democracy are accountable for their government’s policies, for the goals that their leaders pursue, for the actions taken on their behalf, and most importantly, for the means their leaders use to achieve these ends. Unfortunately, there will always be a large number of individuals who seek out irresponsible, toxic leaders in an attempt to compensate for their own failings and dependency needs and to protect them from facing their aloneness and personal mortality (Lipman-Blumen, 2005; J. Post, 2004).

Terror Management researchers, in their vigorous study of the effect of death salience on human attitudes and behavior, have empirically verified aspects of Ernest Becker’s theoretical formulation. Their experimental design involves the comparison of two control groups; one that is exposed to words that are designed to subtly arouse death salience, and one that is not. The researchers then observe how each group responds to various issues. (See meta-review in Solomon et al., 2004.)

Their findings indicate that after subjects were presented with the word death subliminally in an experimental setting, they more strongly endorsed the worldview of their own ethnic group or nation; at the same time they denigrated members of other groups whose worldviews differed from their own. Other studies showed that people tend to be more moralistic toward people whose behavior confl icts with society’s social or moral codes. For example, judges whose death awareness was raised set higher bails on prostitutes than judges in the control group. These reactions were also evident at the behavioral level: subjects whose death salience was elevated administered larger amounts of an aversive substance to people of a religious denomination and ethnic background different than their own.

These reactions to unconscious stimuli may also affect political choices. For example, two recent studies, post-9/11, found that subjects in the high death awareness group favored a candidate whom they perceived as charismatic and who insisted on an aggressive agenda toward their enemies over one who urged a more diplomatic path (F. Cohen, Ogilvie, Solomon, Greenberg, & Pyszczynski, 2005; F. Cohen, Solomon, Maxfield, Pyszczynski, & Greenberg, 2004).

If the single word death introduced subliminally in an experiment can produce signifi cant changes in subjects’ attitudes and actions, one can only imagine the powerful effect of countless events in the real world that remind people of their mortality (R. Firestone, 1988). Witnessing a horrible accident on the freeway, or watching the fatalities of war on the evening news, or hearing about the death of a friend or famous person are reminders that seriously impact the nature of the sensitive human being. Even though we have become habituated and desensitized to the visual images of tragedy that we are exposed to everyday, these images still have a profound infl uence on our unconscious minds and significantly alter our motivations and behaviors.

Cruciada Altei Realităţi

2009-10-27T15:23:00.000-07:00

Președintele acuză Parlamentul de trădarea interesului național pentru că nu îi votează Guvernul lui. La mișto, Berceanu se întreabă cum poate un președinte fără carnet de conducere să conducă o țară, ceea ce, tot la mișto, e mai nasol decât un președinte cu carnet și brevet care conduce mașina, și țara, în stare de ebrietate. Un fost golan de piața Universității ajunge să-l ierte oarecum pe Iliescu, la gândul că alții, mai irascibili, dacă ar fi fost în locul lui ar fi curățat contestatarii cu tancurile mai degrabă decât cu bâtele minerilor.

De ceea ce vă e frică nu scăpați, adică de schimbarea în bine a țării, completarea doamnei Macovei la sloganul cruciat. Cruciadă în care nu mai contează cine ești, ce ai făcut, ci doar de partea cui ești. În care discursul general și aruncător de vină la alții este mai credibil și mai palatabil decât cel care propune ceva concret, chiar dacă dificil (”să trăiți bine” e clar o politică publică mai realistă decât a trimite prin poștă medicamentele acordate prin sistemul public de sănătate şi plătite de stat, cel puțin în secolul românesc 21).

Cruciada încolonează oameni din ce în ce mai disperați, unii disperați pentru că știu ce se întâmplă, ce fac, ce își asumă și ce au de pierdut, alții disperați că nu mai au nimic de pierdut, nu știu ce se întâmplă, și li se spune că salvarea vine prin lapidarea și decimarea Parlamentului și a tuturor celor care se află în fața mai degrabă decât în spatele steagului.

Și totuși care este viitorul de aur de după victoria în lupta de clasă și eliminarea unei clase politice mișelnice?

1. Președintele crează guvernul lui și îl pune la treaba. Dacă Parlamentul are ceva de comentat se duce acasă, vinovat de trădarea interesului național. Dacă un Parlament proaspăt ales nu e suficient de gentil, poate fi persuadat și prin decimare, alergat prin Parchete*, redus la salarii și pensii. Pentru a elimina orice formă de compromis politicianist, Guvernul își asumă pachete de legi, pentru a scăpa de chinul ordonanțelor de urgență eventual respinse și pentru a beneficia direct de umbrela persuasiunii prezidențiale. Presiuni împotriva parlamentarilor și partidelor se mai pot exercita prin încă două mecanisme interesante, respectiv retragerea* (recall) aleșilor de către electorat și eliminarea monopolului legislativ* (votarea la referendum de inițiative legislative). Știm deja că președintele poate face referendum când și cum vrea el.

2. Avocaţii interesului public rămân în continuare magistraţi, pe un nemeritat picior de egalitate cu judecătorii. CSM-ul e însă îmbogăţit cu candidaţi propuşi de preşedinte* şi votaţi de Parlament, care se adaugă procurorilor pentru a putea în sfârşit înclina balanţa deciziei în direcţia potrivită. Curtea Constituțională rămâne independentă de justiție, iar Înalta Curte rămâne singura instanţă reală a ţării, cu sute de mii de dosare, justificând (pe un traseu mai lung care înseamnă însă nefuncţionarea adecvată a sistemului) mustrările şi continua intervenţie prezidenţială.

3. Între toate puterile statului, preşedintele este deasupra tuturor. Doar in caz că uită să îşi ia pastilele şi devine un pericol public, poate fi acuzat de înaltă trădare* (dacă a vândut ţara într-un moment de neatenţie). Altfel, e de neclintit în exprimarea voinţei populare timp de cinci ani, cu guvernul lui şi dominând fără drept de apel celalalte două puteri în stat. Atunci când îşi termină mandatele, e timpul să se demonstreze loialitatea unui Medvedev.

Democratia va fi astfel ancorata solid in rugaciunile noastre pentru decizia inspirata si inteleapta a OMULUI. Sa avem deci putin incredere. Democracy is people having blind faith in THE man, cam tot pe acolo cu comunismul cu faţă umană. *Stelutele sunt selectii din propunerile de modificare a constitutiei

Joc de glezne II (the dirty smell of appeasement?)

2009-10-21T09:04:00.000-07:00

Doar pentru contrastul de declaratii intre cei ce par calmi, constitutionali si constructivi si cei care striga hotii si incearca sa schimbe sistemul exclusiv in favoarea lor, cu argumente pur 'rabble-rousing'. Pe mine ma sperie oarecum ceea ce vad, si anume ca pare opozitia sa creada ca avansul electoral "aparent" in anumite sondaje va fi mai mare decat frauda. Sau poate e o speranta relativ fragila in influenta marelui licurici si a cuvintelor lui Joe Biden?

+++
Preşedintele statului, Traian Băsescu, a declarat, la ieşirea de la Colegiul Director al PD-L, că prin votarea declaraţiei politice de susţinere a lui Klaus Johannis la funcţia de prim-ministru, se vede "miza dărâmării Guvernului Boc", care a fost, în opinia şefului statului, să nu se desfăşoare referendumul pentru unicameral propus de el.

"Uşor uşor vedeti miza, unul din obiectivele coaliţiei PSD PNL a fost să nu se desfăşoare acest referendum pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari, iar un preşedinte care nu are Guvern care să-i susţină decretul de organizare a referendumului, practic nu poate să organizeze referendumul, pentru că preşedintele emite decretul, iar Guvernul trebuie să-l pună în aplicare. Aceasta a fost mare miză a dărâmării Guvernului Boc, evitarea referendumului", a declarat şeful statului.

Referitor la scrisoarea pe care o va primi din partea coaliţiei din opoziţie, Băsescu a răspuns că le va scrie şi el, la rândul lui, o scrisoare în care le va aminti parlamentarilor prevederile constituţionale legate de desemnarea primului-ministru.

Băsescu a comentat şi adoptarea de către PSD, PNL, UDMR şi grupul minorităţilor,în Parlament, a unei declaraţii politice de susţinere a lui Klaus Johannis ca premier, recomandându-le partidelor care-l sprijină pe primarul Sibiului să se înscrie oficial ca alianţă la Tribunal.

"N-am observat să fi fost la tribunal (despre coaliţia opoziţiei - n. red.). Confundă locul în care se oficializează coaliţiile. Dacă sunt o coaliţie legal constituită eu invit PSD, PNL UDMR să meargă să se înregistreze la tribunal pentru că alianţele parlamentare se sparg si am experienţa a două guverne", a afirmat şeful statului.
+++
Preşedintele Traian Băsescu a venit la Biroul Electoral Central pe jos, lăsând coloana oficială pe Calea Victoriei,din cauza aglomeraţiei. Băsescu a fost întâmpinat de liderii PD-L, în frunte cu Emil Boc şi miniştrii Cabinetului demis în urma moţiunii de cenzură.

"Ce aţi făcut măi, mi-aţi picat referendumul?", s-a adresat şeful statului râzând, Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, pe care a remarcat-o în mulţime.
+++
Parlamentarii au adoptat, cu 252 de voturi pentru şi doar două împotrivă, declaraţia de susţinere a lui Klaus Johannis pentru funcţia de prim-ministru. Această declaraţie este o premieră absolută în Parlamentul României. Parlamentarii PD-L au părăsit sala în timpul dezbaterilor.

"Un act de natură eminamente politic", a caracterizat Mircea Geoană, preşedintele Senatului, declaraţia Parlamentului pentru susţinerea lui Klaus Johannis ca premier. Procedura nu a mai fost folosită şi este considerată de PD-L ca fiind de natură să provoace "dezordine constituţională". Pe ordinea de zi, punctul referitor la intenţia opoziţiei -PSD, PNL, UDMR- şi a grupului minorităţilor figurează sub denumirea: "dezbaterea situaţiei politice actuale şi adoptarea unei Declaraţii cu caracter politic, conform art.1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului".
+++
Primarul Sibiului Klaus Johannis a mulţumit astăzi pentru aprecierile pozitive la adresa lui făcute de liderii partidelor care îl susţin.

"Mulţumesc pentru aprecierile pozitive la adresa mea din partea domnilor preşedinţi Mircea Geoană, Crin Antonescu, Marko Bela şi a liderului grupului minorităţilor naţionale, domnul Varujan Pambuccian şi pentru susţinerea mea de către noua majoritatea din Parlament prin vot deschis. Salut această noutate în politica parlamentară: adoptarea unei declaraţii politice prin votul Camerelor reunite", a declarat Johannis.

Johannis a mai spus că demersul de astăzi dovedeşte că Parlamentul s-a transformat "dintr-un actor reactiv, într-un actor proactiv de pe scena politică românească".

El a apreciat că Guvernul actual va rămâne până după alegerile prezidenţiale, iar după alegeri situaţia va trebui reevaluată. "Eu cred că vom avea un guvern demisionar (demis, n.r.) până după alegeri. Ce va fi după alegerile prezidenţiale vom vedea", a spus Klaus Johannis.

În ceea ce priveşte criza politică, Johannis a spus că nu este relevant cine este mai vinovat pentru situaţia actuală, ci important este să se găsesscă o soluţie. "Nu sunt îngrijorat chiar deloc în ceea ce priveşte evoluţia democraţiei din România pentru că tot ceea ce se întâmplă acum este în termenii Constituţiei. Soluţiile vor apărea chiar dacă noi am vrea ca ele să apară mai repede şi cred că s-a creat o falsă impresie că suntem sub presiunea minutelor sau orelor", a precizat primarul Sibiului.

Declaraţia de susţinere a primarului Klaus Johannis ca premier, propusă de opoziţie, a fost adoptată, miercuri, cu 252 de voturi pentru şi două împotrivă. Parlamentarii PDL nu au participat la şedinţă.

+++
Preşedintele PD-L, Emil Boc, a declarat astăzi, la finalul şedinţei Colegiului Director al PD-L, că răspunsul democrat-liberalilor la Declaraţia pro-Johannis adoptată de opoziţie se află în textul Constituţiei, cel care prevede că preşedintele desemnează premierul.

"Răspunsul nostru se află în textul Constituţiei, iar textul Constituţiei este foarte clar şi explicit: preşedintele României desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, iar Parlamentul trebuie să se pronunţe în raport cu această desemnare a preşedintelui", a spus Boc.

Boc a mai precizat că PD-L susţine în continuare referendumul pentru reducerea numărului parlamentarilor. Boc a mai subliniat că clasa politică românească trebuie să înţeleagă o dată opentru totdeauna că vremea privilegiilor a trecut şi că este vremea egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.

"În perioada următoare să sperăm că, prin ceea ce românii vor face la referendum, îi vor determina pe cei de la PSD şi PNL să abdice de la privilegiile pe care le păstreză cu dinţii şi, în sfârşit, românii să aibă un parlament cu un număr decent, maxim 300 de persoane", a mai spus Boc.

Consecvență vs. slugărnicie (joc de glezne)

2009-10-19T15:43:00.000-07:00

Trebuie să fac o declarație de dragoste, cel puțin în sensul ING de asigurare de viață, protecție împotriva riscurilor viitorului, asigurare de familie etc. Către Adriana Săftoiu, a whole lotta love și mulțumesc pentru speranța normalității și raționalității publice:). Pentru că mă face să mă simt mai puțin autist vorbind de teorie și principii în România.

În care ne întoarcem pentru moment, parafrazând, cu ce vorbește OMUL ”despre criza economică și politică, pensii și salarii”, seducătorul de partide Lucian Croitoru, FMI, tranșe pentru salarii și foarte multe alte lucruri serioase* (şi eu am obosit). Domnul Boc apare la televizor perfect dopat, capabil să recite la o apăsare de buton şi chiar să bage din sampler răspunsuri la întrebări şi atacuri, toate astea fără ca măcar să clipească. Când rezist mai mult de cinci minute, o fac cu speranţa ca cineva dă o pocnitoare sub masă, poate iese şi el din transă. Ţara este condusă magistral de la televizor, în timp ce în subteran se lucrează pentru reformarea sistemului politic prin eliminarea alternativelor.

Aflăm, totuşi, că ţara are nevoie doar de parlamentarii care îşi permit să-şi finanţeze singuri campania electorală în sistem uninominal şi traiul în mandat şi după, un fel de preselecţie (sistemică sic) pentru bişniţarii care nu lasă o carieră în urmă, care au cunoştinţele şi aptitudinile pentru a-şi face mandatul lucrativ, şi care sunt capabili să înţeleagă preţul corect al unui vot respectiv pierderile contabile ale unei eventuale dizolvări. Trebuie să fie şi mai puţini, ca validarea unui guvern să nu coste totuşi o avere, şi să fie şi poporul fericit că are un Parlament ieftin (în competiţie directă cu litiul de la Altex, evident). Mai aflăm şi că cea mai importantă relaţie în stat este cea dintre preşedinte şi premier, neînţelegerile conjugale ale acestora fiind „un dezastru pentru ţară” (in aceeasi teorie a statului auto-suveran si autocefal mentionata anterior).

Alții vorbesc de violenţă politică, război civil**, lovitură de stat, ritual de sinucidere colectivă (Cosmin Guşă re PDL). Adică riscul asumat ce nu-şi are locul în realitatea discursivă a bunului simţ prezidenţial, în care partidul închipuitei modernizări pluteşte în transă pe propriile sondaje.

Construcţie rapidă Antonescu-Johannis, parafrazată – continuăm să fim mult prea uşor tentaţi să discutăm jocurile cu pietricele şi mărgele ale preşedintelui, nu trebuie să cedăm şi să acceptăm o logică neacceptabilă şi o realitate inventată şi absurdă. Trăitul în România nu este o fatalitate. Şi nu, Geoană NU este penibil atunci când vine cu idei de politici publice care au funcţionat în alte ţări europene.

Johannis rezistă stoic pictatului pe sticlă, şi spune la obiect că orice guvern real va face în următoarele trei luni managementul crizei economice şi politice, prin decizii care să balanseze pe lamă bugetul, cu minim de victime persoane fizice sau juridice. Cu rezultate care nu se judecă politic ci se măsoară contabil, în speranţa că va veni şi un moment în care se vor negocia, planifica şi executa politici publice care să exprime politic preferinţele cetăţenilor alegători (în ideea stranie că un Parlament va atenua volatilitatea extremă a voinţei populare, cel puţin aşa cum transpare ea din porta-vox-populi prezidenţială). Nu un program politic de câştigare a alegerilor prezidenţiale adică.

Gândire pozitivă de la Caţavencu cel aservit: „Traian ne lasă, dacă ne lasă, în sărăcie şi un pic dezorientaţi. Adică în criză politică, economică şi de nervi. Dacă n-am trăi în 2009, dacă n-ar exista hidrocentrale, penicilină, televiziune prin cablu, petrol, democraţie, dacă n-ar exista UE, NATO şi FMI, dacă n-am trăi protejaţi de tehnologie şi de luciditatea globală a unei umanităţi occidentalizate, s-ar putea zice că situaţia e gravă. Dar aşa, e doar comică. Nu e război, nu e secetă, nu sunt lăcuste şi nici epidemie de ciumă. Pământul nu se va izbi de meteoriţi uriaşi, nu vor reapărea dinozaurii, nu va dispărea, pe durata vieţii noastre, stratul de ozon şi, în următoarele cinci generaţii, Universul nu se va răci. Ce mai contează că Traian al nostru dă semne imperiale şi dinastice, că vrea să dizolve Parlamentul fără să fi ţinut minte corect ce scrie în Constituţie, că îşi bate joc de sensul uman al conceptului „majoritate“ şi că uită, în cezarica lui îngâmfare, rolul sănătos pe care-l joacă în democraţie proştii rotiţi la termen?”

*„În general, nimeni nu realizează 51% în Europa pe sistemele electorale existente. Nicăieri mandatul de formare a guvernului nu se încredinţează altcuiva decât partidului cu cel mai mare număr de parlamentari. La noi ne trezim cu o abordare balcanică în care vii şi spui: ne adunăm noi, cei mai mici, că nu contează ce a votat românul, contează ce stabilim noi când ne adunăm la Grivco la domnul Voiculescu, şi mă duc eu Geoană cu Iliescu şi stabilim noi, le-o dăm noi la ăştia care au câştigat.

** Testul de rezistenta al Constitutiei (Horatiu Longitudini Atitudini 16-Oct-2009 16:31, comentariu in Cotidianul online)

In urma cu 15 ani, un prieten ma intreba ce se intampla daca Guvernul, la expirarea mandatului Parlamentului, refuza, pur si simplu, sa organizeze alegeri in termenul prescris de Constitutie. El voia, de fapt, sa-i spun care este sanctiunea nerespectarii, de catre una din autoritatile statului, a obligatiilor ei constitutionale. Am realizat ca nu exista un organism mai inalt decat Parlamentul, Presedintele si Guvernul, abilitat sa le aplice amenzi ori sa-i constranga politieneste la indeplinirea obligatiilor lor constitutionale. Intr-un regim constitutional, de la un anumit nivel in sus, totul se intemeiaza doar pe ratiune si urmarirea scopurilor vizate de Constitutie. Asa, de pilda, Presedintele nu poate desemna, la infinit, falsi candidati la functia de prim-ministru, care sa-i spuna, dupa 3 zile, ca nu pot alcatui un guvern din cauza imposibilitatii de a realiza o majoritate parlamentara, si ca, din acest motiv, "isi depun mandatul". Asta, cu scopul evident al Presedintelui de a mentine cat mai mult timp in functie un guvern al carui mandat a incetat, pentru motive pe care le stim. In zilele din urma, mai multe persoane publice, specializate sau nu in dreptul constitutional, au apreciat ca, in conditiile existente, Constitutia are "multe lacune". Legea fundamentala, ca orice alt corp normativ, nu e perfecta. Dar lacune care sa faca imposibila deblocarea unei situatii politice nu exista. Constitutia nu e o carte de bucate, cu retete continand detalii de nivelul normelor metodologice. N-are nevoie de asa ceva. Nicaieri pe planeta. Daca in SUA, vicepresedintele se enerveaza si nu vrea sa-si exercite votul de balotaj in cazul unui 50:50 in Senat, blocand astfel adoptarea unei legi, Obama il baga intr-o sedinta si problema se rezolva. Solutia este, intotdeauna, ratiunea si urmarirea scopurilor constitutionale, nu a celor personale. Iar daca recursul la rationalitate nu e posibil, atunci sanctiunea, adica, de fapt, alternativa la o Constitutie, este razboiul civil.

Matematici individuale (adica dupa socoteala fiecaruia)

2009-10-17T00:44:00.000-07:00

A. A pervasive pattern of grandiosity (in fantasy or behavior), lack of empathy, and hypersensitivity to the evaluation of others, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, as indicated by at least five of the following:

1. Reacts to criticism with feelings of rage, shame, or humiliation (even if not expressed)
2. Is interpersonally exploitative: takes advantage of others to achieve their own ends.
3. Has a grandiose sense of self-importance, e.g. exaggerates achievements and talents, expects to be noticed as "special" without appropriate achievement.
4. Believes that their problems are unique and can be understood only by other special people.
5. Is preoccupied with fantasies of unlimited success, power, brilliance, beauty or ideal love.
6. Has a sense of entitlement: unreasonable expectation of especially favorable treatment, e.g. assumes that they do not have to wait in line when others must do
7. Requires constant attention and admiration, e.g. keeps fishing for compliments.
8. Lack of empathy: inability to recognize and experience how others feel, e.g. annoyance and surprise when a friend who is seriously ill cancels a date.
9. Is preoccupied with feelings of envy.

B. A pervasive and unwarranted tendency, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, to interpret the actions of people as deliberately demeaning or threatening, as indicated by at least four of the following:
1. Expects, without sufficient basism to be exploited or harmed by others.
2. Questiuns, without justification, the loyalty and trustworthiness of friends or associates.
3. Reads hidden meaning or threatening meanings into benign remarks or events, e.g. suspects that a neighbor put out trash early to annoy them.
4. Bears grudges or is unforgiving of insults or slights.
5. Is reluctant to confide in others, because of unwarranted feart that the information will be used against them.
6. Is easily slighted and quick to react with anger or to counterattack
7. Questions, without justification, fidelity of spouse or sexual partner.

A: Narcissistic Personality Disorder
B: Paranoid Personality Disorder

From a book on Political Psychology, quoting the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4th ed., text revision; pp. 690, 714), by American Psychiatric Association, Washington, DC.

De la Andrei Plesu:
Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”.

Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate. Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare. Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari... Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.

Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.

Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic. Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.

++++++
Romania's government - Progress, of a sort and at a price
Oct 15th 2009 BUCHAREST
From The Economist print edition

Egos, not the stricken economy, are at the centre of Romanian politics

IT MAY have worked politically, but not on other fronts. Two weeks ago, Romania’s prime minister, Emil Boc, doomed his own government to collapse by ousting his interior minister, Dan Nica. The ostensible reason was that Mr Nica, who represents a junior partner in the coalition, had groundlessly alleged that a huge electoral fraud was being planned in the presidential election due on November 22nd. He did not name the supposed ballot-riggers. But this is a touchy issue. Romania’s president, Traian Basescu (a close ally of Mr Boc), won power in 2004 on the crest of an anti-corruption campaign. Since then some of his biggest supporters have become increasingly critical of his record.

Sacking Mr Nica was meant to force his Social Democratic party to quit the government, leaving a minority administration to be run by Mr Basescu’s supporters, the Liberal Democrats. That, cynics say, was meant to ensure that the interior ministry, which runs the election machinery, was in safe hands in the run-up to the poll.

It may yet work. But the Social Democrats counter-attacked this week by ousting the government in Romania’s first successful no-confidence vote since the fall of communism. In one sense the vote, which took place on October 13th, was progress. Unlike in the 1990s the government’s removal did not involve miners rampaging violently through the streets of Bucharest.

The opposition parties, including Liberals and parties representing Hungarian and other ethnic minorities, make up two-thirds of parliament. They proposed their own, apolitical, candidate for prime minister, Klaus Johannis. An ethnic German, he has for the past nine years been the successful mayor of the Transylvanian town of Sibiu, one of the most attractive and best-run places in Romania.

That has boosted the credibility of the anti-Basescu camp, united only in their dislike of the president. But it has not so far dented the president’s popularity: he has a 13-point lead over his nearest rival in next month’s poll. This week Mr Basescu nominated Lucian Croitoru, a central-bank adviser, as prime minister. If parliament votes his nominee down, as seemed likely, the president can hang on and try again. He dismisses the opposition’s idea of a government of technocrats, saying that this belongs to the 1990s, and is just a cover for string-pulling politicians. For the moment, Mr Boc’s government remains in office as a caretaker administration.

Shenanigans around the conduct of the presidential election and uncertainty about the next government are distractions from Romania’s most pressing problems. The economy is forecast to shrink by around 8% this year. The IMF and European Union have bailed out the country to the tune of €20 billion ($30 billion). Romania has yet to implement the unpopular reforms that it agreed with the lenders. And it has also exasperated the EU by backsliding on promised improvements to the judiciary and legal system. Mr Basescu may have won the battle for his political survival for the time being. But he has not fulfilled his promises of modernising and cleaning up his country’s politics.

Ziua care nu poate fi

2009-10-15T15:00:00.000-07:00

Este ziua în care un guvern care nu mai are sprijinul Parlamentului refuză să plece. Refuză să plece profitând de faptul că Parlamentul este obstrucţionat în dreptul său de a genera alt guvern de o prevedere ultra-abuzată şi prost interpretată a Constituţiei. Obstrucţionat chiar şi după ce îşi exprimă oficial, la nivel instituţional, expresia unei majorităţi formate în interiorul său, în favoarea desemnării unui candidat la poziţia de prim-ministru, satisfăcând astfel obiectivul consultării, respectiv de selecţie a unui candidat care chiar are şanse de a forma un guvern investit de Parlament (prevedere cu sens în 1992, când votarea în interiorul Parlamentului a 20 de candidaţi de prim-ministru propuşi de 20 de formaţiuni politice ar fi putut fi un efort complicat şi de durată), şi marcând astfel, cel puţin simbolic, finalul interimatului.

Este ziua în care guvernul interimar devine ilegitim, adică exercită fără drept prerogativele Guvernului României. În absenţa unui Guvern legitim, statul român încetează să mai funcţioneze, neavând nici un drept de acţiona relativ la cetăţeni. Da, legile României rămân în vigoare, în egală măsură continuă să existe un Parlament şi tribunale. Doar că fără un guvern de drept toate celelalte organe ale statului, toţi funcţionarii publici şi alţi reprezentanţi ai statului a căror autoritate este derivată din autoritatea Guvernului devin persoane private.

Este ziua în care autoritatea de stat nu mai are un fundament democratic, nu mai este generată de voinţa populară. Este ziua unei lovituri de stat, ziua în care forma de organizare a comunităţii este confiscată de la proprietarii ei de drept, şi monopolul violenţei nu mai este acordat ci cucerit.
Această zi nu poate exista, cel puţin nu în România stat membru al Uniunii Europene. Poate exista în Kazahstan, în Cambodgia secolului trecut sau într-o ţară cucerită prin forţă militară. Nu poate exista, dar se poate discuta. Este o ipotetică stare naturală, punct de plecare al teoriei politice în Răchiţeni.

Conform Constituţiei, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, deci modul prin care se manifestă suprem şi democratic voinţa poporului român. Din aceeaşi sursă, Preşedintele României „reprezintă statul român”, adică forma de organizare administrativă şi teritorială a poporului român. Este ales democratic, dar nu este nici putere executivă, nici putere judecătorească şi nici legislativ.

Concret şi istoric, statul şi democraţia sunt însă două obiecte relativ distincte. Orice comunitate se organizează cumva pentru a supravieţui, şi statul se întâmplă, cu toate elementele lui mai noi sau mai vechi gen poliţie, armată, sau gestionarea bunurilor publice (pentru cine a remarcat absenţa justiţiei ca judecător... da, cred că e o instituţie care precede şi e distinctă de stat, chiar dacă execuţia necesită o autoritate). Se întâmplă pentru că ordinea şi decizia pentru întreaga comunitate trebuie întâi să existe pentru ca să putem discuta de calitatea, umanitatea şi rezultatele lor:D. Problemele apar rapid, mai ales dacă statul se întâmplă atunci când învingătorii organizează sclavia învinşilor, când epilepsia e suprema dovadă a înţelepciunii şi relaţiei cu divinitatea, sau când un individ charismatic convinge restul comunităţii să le decidă viaţa, moartea şi bunăstarea just-like-that (hate the game, respect the skillful player:)))).

Problemele cu statul au fost şi sunt mai mici decât beneficiile şi totuşi suficient de mari pentru ca omenirea să încerce, de mii de ani, să găsească cea mai bună variantă de a gestiona „bestia” şi potenţialul deseori materializat pentru abuz (îmi place să cred ca încă nu sunt mai anarhist decât o majoritate a Founding FathersJ). Concluzia majoritară global a momentului pare să fie democraţia reprezentativă şi drepturile universale ale omului, elementul relevant în acest moment fiind:

Statul, adică aparatul de stat, în particular puterea executivă, nu se conduce singur – adică nu decide singur/intern ocupanţii structurii de conducere. Birocraţia de stat nu îşi alege conducătorii, şi nici măcar nu i se permite să propună comunităţii o structură de conducere spre validare. Această structură este generată periodic de voinţa populară exprimată prin reprezentanţii liber aleşi.

Nu asta pare însă să fie înţelegerea românească a democraţiei reprezentative. Acum cred că înţeleg şi eu mai bine teoria celor doua suveranitati, prezentată în raportul cu propuneri de modificare a Constituţiei a Comisiei Carp. Parlamentul este o suveranitate, care exprimă voinţa populară, şi Preşedintele altă suveranitate, care reprezintă statul ŞI voinţa populară, într-o anume măsură, pentru că este individul votat de o majoritate a cetăţenilor (între noi, practic echivalent cu a spune că un individ poate exprima mai bine preferinţele unei populaţii decât un eşantion reprezentativ, adică de exemplu dacă Preşedintele spune că brandul X este preferatul său, nu mai trebuie să facem studii de piaţă pentru a afla ce le place şi celorlalţi cetăţeni...).

În cazul în care aceste două suveranităţi sunt în conflict, cum se întâmplă acum, statul, prin şeful său, se vrea mai puternic decât poporul prin reprezentanţii săi. Statul, prin reprezentantul său suprem, vrea să aibă cuvântul decisiv în alegerea primului-ministru şi implicit a propriei structuri de conducere. Ne-am întors în istorie sau ne-am mutat în Congo, în locurile în care UN individ într-o poziţie de autoritate santajeaza voinţa populară într-un exerciţiu de validare al propunerii sale pentru conducerea statului.

************************************************************************************

Aşa cum desemnarea candidatului avea ca obiectiv compresia efortului de găsire a unui candidat cu şanse şi evitarea unui proces asemănător cu cel de alegere al unui Papă (afirmaţie susţinută şi de prevederea ca atunci când există un partid majoritar desemnarea este o procedură formală), dreptul constituţional original al preşedintelui de a dizolva Parlamentul avea o singură justificare – schimbarea unui Parlament care nu e în stare să genereze un guvern, adică să realizeze o majoritate în jurul unui candidat de Prim-Ministru negociat în consultări. Rolul instituţional al Preşedintelui trebuia să fie DE A CONSTATA OFICIAL IMPOSIBILITATEA CONCEPŢIEI. Ăsta cred eu, ca cetăţean, că este spiritul Constituţiei, şi orice altă interpretare îmi sună a tentativă de lovitură de stat.

Nu e deloc rezonabil să interpretezi asta ca fiind „Preşedintele dizolvă Parlamentul dacă acesta nu formează o majoritate în jurul candidatului desemnat de Preşedinte printr-o decizie autonomă, pe criterii proprii şi independent de oricine şi orice”. Am povestit oricum ieri că această combinaţie înseamnă practic şi independenţa de facto a Guvernului faţă de Parlament.

Asta dacă se mai întreba cineva cum se poate întâmpla imposibilul practic într-o ţară europeană teoretic democratică...

Prezentaț’ Arm’ (sick for a week)

2009-10-14T11:29:00.000-07:00

Având puterea de a investi și da jos un guvern, Parlamentul trebuia să fie principalul generator și controlor al puterii executive, formată din interiorul său dar distinctă de puterea legislativă (insuficient de distinctă poate), cu implicarea procedurală a președintelui. Această implicare avea următorul obiectiv – ca negocierea inițială pentru desemnarea candidatului să fie MEDIATĂ din exterior și mai rapidă (în ideea că două negocieri corelate sunt un joc complex în două tururi care, în absența unor reguli complicate, se poate prelungi mult prea mult). Scopul fundamental este de a avea un guvern cu sprijin parlamentar cât mai repede după alegeri sau după căderea guvernului precedent – repet, scopul este de a avea un guvern funcțional și legitim, generat și controlat de către puterea legislativă – Parlamentul, ca și for suprem al democrației reprezentative.

Cum înțelege Traian Băsescu Constituția și regimul democratic românesc:

· ”În mandatul meu, am făcut desemnarea primului ministru de la partidul sau alianța juridică înregistrată cu cel mai mare număr de parlamentari”.
· ”Am încredințat mandatul de prim ministru în 2009 PDL-ului, care avea cel mai mare număr de parlamentari”
· ”Majoritatea trebuie să și-o formeze primul ministru desemnat”
· ”Premierul nu poate fi independent de palatul Cotroceni pentru că de aici pleacă numirea lui”

Președintele desemnează un prim-ministru după un criteriu propriu, neputând fii condiționat în nici un fel sau influențat de Parlament. Primul ministru desemnat intră în discuție cu partidele, pentru program și compoziția cabinetului, în așa fel încât să primească votul Parlamentului. Parlamentul, sub șantajul dizolvării, trebuie să facă cumva să voteze unul din cei trei candidați propuși de Președinte. Negocierea programului și a compoziției guvernului se face de către primul ministru desemnat pe poziția de forță construită pe acest șantaj.

Concluzia simplă este că în înțelesul domnului Băsescu Parlamentul nu are / nu ar trebui să aibă PRACTIC NICI UN CUVÂNT DE SPUS în formarea guvernului, investirea acestuia devenind gestul formal și procedural al Parlamentului și desemnarea acestuia de către Președinte devenind decizia substanțială. Știind cam ce scribi zac și uneltesc prin beciurile Cotroceniului, cele de mai sus sunt o reînviere a sistemului interbelic de primă electorală pentru partidul care ia cel mai mare număr de reprezentanți (voturi?), dobândind puterea completă, doar că de data aceasta se manifestă prin desemnarea arbitrară unui PM care cumpără și șantajează până la obținerea majorității absolute. Da, este cam același sistem care i-a permis lui Carol al II-lea să facă o dictatură împreună cu Horia Sima, cu urmările cunoscute.

Sub același șantaj al dizolvării (prin motiune urmata de nominalizarea ulterioară de candidați inacceptabili) Parlamentul își pierde practic și puterea de a controla activitatea guvernului (capacitatea de sancțiune) sau de a respinge un buget asumat de acesta. Ce mai rămâne? Capacitatea de a face legi și de a respinge ordonanțele guvernului. E suficient pentru democrație? Poate. E suficient pentru a ne feri de eventualele abuzuri ale puterii executive? În nici un caz, avem deja dovada că guvernul nu poate fi obligat să respecte legile țării, respectiv sentințele judecătorești. Poate fi doar schimbat, și principalul câștig al democrației în România și singura protecție față de un furt fără limite a fost alternanța la guvernare. Rămânem să avem încredere în Președintele ales, oricare ar fi acesta, să își concedieze propriul guvern în momentul în care asuprirea e prea crâncenă, ca SINGURĂ PROTECȚIE PRACTICĂ împotriva abuzului de putere și a furtului? De ce s-ar feri un Parlament atat de mult de dizolvare (adica de ce i-ar fi frica unui reprezentat ales democratic sa fie demis fara motiv concret de un alt reprezentant?)? Hmm, dar de ce presedintele ales sa poata sa isi obtina o majoritate absoluta in Parlament, santajand pana la urma chiar si electoratul? (adica daca vreti guvern, dati-mi majoritatea absoluta)

Confuzia fundamentală este între puteri, generarea acestora și atribuții. Misiunea președintelui în mecanismul constituțional NU POATE FI ALTA decât cea a mecanismului constituțional relevant în întregul său, și anume cea de a obține un guvern cu susținere în Parlament. Asta înseamnă asumarea răspunderii politice de către adunarea reprezentativă, prin mandatarea unui guvern și controlul ulterior. Parlamentul oricum nu poate exercita direct puterea executivă, acesta ar fi un conflict între puteri incalificabil într-o democrație reprezentativă. Argumentul că dacă Guvernul nu este format din membrii unui partid înseamnă declinarea de responsabilitate a puterii politice este echivalent cu a spune că, într-o companie comercială, Adunarea Generală a Acționarilor este obligată să aleagă unul din acționari pentru a fi Director Executiv. Mai exact, Traian Băsescu interzice Parlamentului să mandateze niște terți cu puterea executivă, în ideea că ar fi declinare de responsabilitate. Principal-Agent relationships – we simply dont do that around here:).

Celălalt argument practic împotriva propunerii majoritare este la fel de pueril... și anume că ”tehnocrații” ar fi marionetele partidelor. Adică acești oameni, fără clientelă politică și care sunt rugați în genunchi să se constituie în soluția de compromis și singura șansă a partidelor care îi susțin, acești oameni vor fi șantajabili. Serios?!?!?! Bineeee....:), eu prefer sa imi asum aceasta sansa mai degraba decat guvernul Boc interimar 3 luni.

"ai nevoie de cineva care sa aiba grija de tine si de familia ta"

2009-10-13T14:54:00.000-07:00

Citatul este dintr-o reclama BCR:), si picat intr-o discutie despre vulnerabilitatea eterna a democratiei la populism. Pornita de la secventa din carciuma din Rachiteni, satul de bastina al lui Boc. Si de realizarea ca doar doua sunt cele ce conteaza - guvern controlat la alegeri si vocea cea mai stridenta care razbate prin norul confuz intretinut in mintile celor multi.

In orice democratie exista pericolul ca cineva, unul sau mai multi, sa profite de clopotul lui Gauss. Pana la la momentul unei egalitati perfecte (nature AND nurture), egalitatea cetatenilor este o conventie politica si legala (si de altfel o realizare miraculoasa a omenirii), dar in nici un caz o realitate economica sau sociala. O majoritate mai putin "dotata" exista, si poate fi mintita in fata, cumparata, speriata de apocalipsa si asmutita vindicativ. In egala masura exista si posibilitatea ca cineva sa profite cu cinism, pentru a "face" albul negru. Nu e ceva ce poate fi interzis, rezistenta la populism e doar a 'gentlemen's agreement'.

Una din problemele Romaniei, si in special a majoritatii abuzabile cognitiv, este intelegerea democratiei ca fiind chemarea si inscaunarea prin vot unui Mesia. Un om care sa ne inteleaga, sa ne ierte pacatele, sa ne razbune impotriva celor care ne-au oprimat, sa ne dea noua cele de trebuinta, sa aiba grija de noi. Un om care sa sufere pentru noi, ca victima simbolica a Raului din lume. Un om pe care il gasim, nu ca inteleptii ce-l cauta pe Dalai Lama intre inocenti, ci injurat de o masa de oameni care se chinuie sa scoata bolovanul aruncat in lac. Acest mit exista, si a fost cultivat asiduu regim de regim, nu trebuie decat referentiat si eventual consolidat.

Mai spre concret, este si motivul pentru care il respect pe presedintele Emil Constantinescu. Da, a cultivat si el un mic mit, dar pe langa asta a incercat sa isi urmareasca fisa postului. Nu de Mesia, desi cu riscul de a fi vazut ca Don Quijote, acceptand ideea ca democratia este un obiectiv niciodata atins, dar spre care trebuie sa mergi cu pasi mici si siguri, an de an, sperand si crezand intr-un ideal. Luptand cu morile de vant si supus ocazional ridicolului popular, in numele unei iluzii (delusion) pozitive. Si daca e sa aleg intre nebuni (fools), intr-o generalizare fara legatura cu EC, il prefer pe Don Quijote unui Torquemada:D.

Foarte concret este motivul pentru care imi place de Crin Antonescu. Nu pentru ca are cojones de taur, nu pentru ca a invins un milion de adversari, nu pentru ca plange pe cruce, nu pentru ca i se aude vocea peste mari si mese, nu pentru ca poate speria si reduce la tacere cu uitatura sa crunta o adunatura de boiernasi si bisnitari. Ci tocmai pentru ca NU are nici o sansa sa i se falfaie intre aripile vreunui mit popular.

DA pentru ca incearca sa isi urmeze propriul compas moral si politic, adica valori si principii declarate, chiar daca nu e intotdeauna un castig personal. Da pentru ca ocazional reuseste, probabil nu mai des decat ceilalti oameni care chiar incearca. Da pentru ca e ironic fara sa fie taran, si da, pentru ca liberalismul lui Crin Antonescu e mai autentic decat democratia anxioasa, suferinda de sindrom Stockholm, a lui Catalin Avramescu.

Ya'dig?

Jocul Sinistru

2009-10-13T12:06:00.000-07:00

Ma repet doar pentru ca dovezile sunt mai evidente astazi... "vrem si noi stabilitate politica si foarte urgent" si de aceea propunem ca si catindat pe primul-ministru care tocmai a picat:). Oy vey, care catindat desemnat de Inaltimea Sa se va chinui o saptamana sa convinga majoritatea care tocmai l-a dat jos sa ii mai acorde o sansa, in numele stabilitatii politice. Si tot asa pana la Paste:D

OMUL a mentionat ca are ca si criteriu de desemnare numarul de parlamentari, deci partidul cel mai puternic. Fals, cf. victimei Nutzi si Sfatului Batranilor Constitutionali, daca nu exista o majoritate absoluta OMUL trebuie sa se consulte cu toate partidele pentru a desemna candidatul cu cele mai mari sanse de a fi investit, in NUMELE STABILITATII POLITICE. Criza nu este de fapt constitutionala, chiar daca parintii fetii au omis sa prevada nesimtirea in interpretare a unora si a altor cu vise si tendinte autoritariste.

Inteleg deci ca lupta intre "discursul care face realitatea" si democratia parlamentara (adica in care Parlamentul e suveran lol) se inteteste:). Nu e genul de risc pe care un om normal la cap si l-ar asuma, chiar convins ca este solutia legitima a tuturor problemelor natiunii. Mda, a delusional individual is not technically normal lol.

Restul de debate flow e BS cu din ce in ce mai hairy cojones la vedere, parol.

"Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea chiar sa primesti"*

2009-10-03T00:50:00.000-07:00

Am primit comentarii la scenariul meu, unele destul de infricosatoare, respectiv oameni care cred ca orice atac al legitimatii unei persoane care isi asuma conducerea tarii va duce la violenta reala din partea "poporului". Si pentru ca, in mod evident, violenta populara in sprijinul unei persoane este un atac asupra democratiei mai grav decat orice dorinta a aceleiasi persoane de a-si creste propria putere, solutiile radicale nu-mi mai sunt chiar atat de atragatoare. Nu retractez:), dar intotdeauna se poate si mai bine. (*nu sunt de acord nici cu un scenariu de tip Cromwell, de asemenea sugerat).

Sub spectrul unui atac total asupra partidelor si Parlamentului (si sentimentele legate de performanta acestora nu se pot confunda cu cele legate de existenta lor), poate ca e timpul sa ne intoarcem la esente, in acest caz institutionale. Deci, pentru a juca dupa reguli, sa vedem ce reguli putem folosi care sa fie in general prezente in orice forma de democratie reprezentativa.

Un Parlament are, macar de pe vremea lui Cromwell daca nu ocazional si dinainte, doua atributii sfinte - monopolul legislativ si controlul bugetului tarii. Prima, pentru ca legile bune se fac incet, prin dezbatere, cu minimizarea conflictului cu interesele speciale ale momentului. A doua pentru ca "no taxation without representation" - Parlamentul decide cat se taxeaza si cum se aloca bugetul. In ceea ce priveste relatia cu puterea executiva, singurul atribut universal valabil este monitorizarea si controlarea activitatii guvernului - Parlamentele s-au "trezit", de multe ori, in fata unei puteri executive existente sau care apare din alte surse, conteaza mai mult relatia decat creatia:).

Inapoi in Romania. Daca presedintele numeste ce prim-ministru vrea si Parlamentul il aproba sub santajul dizolvarii, inseamna ca presedintele a devenit, exact dupa modelul american, conducatorul puterii executive, ceea ce creaza oportunitatea pentru o veridica si reala de data asta separare a puterilor in stat. Pentru mine asta, in anumite conditii, este chiar acceptabil... macar stim cine si pentru ce e responsabil, adica Da Domnule, poftim puterea executiva in statul roman, doar puterea executiva, fara dreptul de a atinge macar cu un deget puterea legislativa si cea judecatoreasca. Zici ca ai mandat popular sa o folosesti, go ahead in limitele legii.

Parlamentul Romaniei ar trebui poate sa renunte la idea ca scopul sau principal este de a genera puterea executiva si a a aproba actele legislative ale guvernului. Normal ca Parlamentul pare irelevant daca jocul politic se rezuma doar la a avea sau nu guvern, si implicitul conflict de interese intre aceasta conceptie si atributiile esentiale de a DISCIPLINA si controla respectiva progenitura. Ce as vrea eu de la ei, cu sau fara putere executiva, ar cam fi urmatoarele:
1. Legi bune, adica sa imi apere mie drepturile, in primul rand impotriva tendintei naturale a oricarei puteri executive de a mi le abuza.
2. Buget socotit, in care fiecare cheltuiala este justificata anual si nu exista doar din inertia "am avut-o si anul trecut", indreptata tot impotriva tendintei naturale a oricarui guvern de a creste si a cheltui din ce in ce mai multi bani, in primul rand pentru a servi mai multe (sau mai mult) interese clientelare (inevitabile de altfel).
3. Obligarea guvernului de a respecta legile tarii si de sentintele judecatoresti, eu personal m-am saturat de circul in care guvernele sunt cel mai nesimtit infractor al tarii, prin ignorarea legilor si a hotararilor judecatoresti.

Cam atat momentan, politica nu tine de foame:)

*Folosirea de proverbe in care emitentul sugereaza ca ar fi una din parti, mai ales daca este facuta la televizor, este inca un exemplu de manipulare (retorica) - emitentul se identifica exponent al intelepciunii populare pe care o aplica oponentului:)

Ladies and Gentlemen, place your bets

2009-10-01T15:31:00.000-07:00

A. Interpretare şi ipoteza planului

Construcția propagandistică

Președintele a fost spectatorul sever dar puțin implicat al circului din Coaliție, visul său de odinioară care a degenerat în certuri meschine. A încercat să medieze conflictul, pentru a evita intrarea într-o criză politică în plină criză economică, dar nu a reușit. A fost obligat să accepte revocarea pentru a nu submina autoritatea primului-ministru ales de el. În acest moment nu e bine, dar nu e nici prea rău, pentru că acum avem un guvern responsabil, constituțional și în deplinătatea puterilor sale, care va continua lupta împotriva crizei economice.

În momentul în care Parlamentul va da jos Guvernul, Parlamentul devine unicul responsabil pentru criza politică și pentru dezastrul economic care oricum se va întâmpla. Parlamentul României, ca instituție, și parlamentarii, ca și clasă politică infectă și coruptă, își dovedesc încă o dată deplina iresponsabilitate față de interesele țării și ale poporului. Președintele Băsescu este singura salvare a națiunii, singurul care propune și face ceva pozitiv. Această situație este subliniată repetat în cazul fiecărui candidat la poziția de Prim-Ministru care va fi respins de Parlament.

Se continuă transmiterea liniilor directoare din discursul de final de mandat din fața Parlamentului, în fundal, pentru a avea în caz de nevoie de o motivație practică pentru această luptă acerba pentru conducerea totală a țării.

Această construcţie urmează obiectivul normal al obţinerii de voturi, şi nu pot să comentez decât că e anti-democratică, dar nimic nou aici.

Jocul de-a Guvernul de Palat

Miza 1: Guvern interimar până și după alegerile prezidențiale, lipsit de atribuții ”legislative” (și nu-i așa că e amuzant că ne bucurăm de suspendarea atribuțiilor legislative ale Guvernului) dar în deplinătatea capacităților sale executive în cadrul legal şi puţin peste (că doar justiţia se mişcă încet şi oricum se aplică mai greu la stat şi organele acestuia).
Miza 2: Deschiderea pentru a încerca dizolvarea Parlamentului într-un eventual al doilea mandat al Președintelui.

Mecanism: Guvernul Boc pică într-o săptămână în urma moțiunii de cenzură a PNL. Președintele inițiază consultările pentru numirea unui prim-ministru, și numește candidați care se prezintă pe rând în fața Parlamentului pentru a fi respinși (ceea ce să zicem că mai adaugă 3-4 săptămâni). Ne-existând posibilitatea de a dizolva Parlamentul înainte alegerilor, guvernul interimar supraviețuiește în așteptarea noului mandat prezidenţial. Între timp guvernul Boc profită de săptămâna de putere completă pentru a-și asigura controlul practic (chiar acum văd ca s-a hotărât deja schimbarea prefecților și șefului DGIPI), pe care îl va menţine în perioada lungă de interimat.

Jocul Alegerii Președintelui

Modul concret în care guvernul personal Băsescu va interveni în rezultatul alegerilor nu îmi este foarte clar. Ce se poate spune este că în mod sigur se vor tolera „mobilizările” ilegale de voturi de către potentații locali ai PDL. Considerând că e puțin probabil ca satrapii PSD să fie la fel de motivați într-o eventuală susținere a lui Crin Antonescu, vom avea o prezență PDL la vot multiplicată (la autobuz, sau măcar prezență la vot disproporționată față de media națională).

Jocul Referendumului pentru Parlament Unicameral

Acest referendum nu are ca și consecință practică decât de a obliga Parlamentul, în prezentul mandat legislativ și în următorul mandat prezidențial, de a începe demersul de modificare a Constituției. Ce poate ieși din acest demers, în combinație cu un rezultat pozitiv pentru Președinte în jocurile anterioare, este votarea (cam ca şi cu Codurile şi alte mărunţişuri legislative) a proiectului de modificare existent şi deja dezbătut public în cerc (re)strâns.

So?

Lăsând la o parte opţiunile politice individuale, ce e rău în asta până la urmă? Posibilitatea fraudei, deşi asta există întotdeauna. Posibilitatea să se schimbe Constituţia ca şi Codurile, repede şi în interesul „prezidenţializării”. Posibilitatea capturării statului, serios şi pe termen lung de data asta, de un grup de interese, care pe lângă orientarea anti-democratică, nu şi-a dovedit în nici un fel o competenţă reală în conducerea ţării. Probabil şi o doză suplimentară de nelinişte internaţională, pe lângă uşa închisă a lui Obama, de la oameni care înţeleg mai clar ca mine de ce nu e bine ce se întâmplă.

B. Clasicul subiectiv „Ce-i de făcut?” şi, mai important, „De ce?”

Este momentul cheie în viața istorică a unei democrații – alegerea între o persoană și o instituție democratică reprezentativă, singura suverană conform Constituției. Ne aflăm în faţa unui caz concret în care dictatura majorităţii devine iar posibilă. Şi majoritatea conduce tot prin reprezentanţi, doar ca sunt mai puţini şi doar ai ei, adică asimilaţi emoţional cel puţin, şi în mod pragmatic opuşi minorităţilor „elitiste”.

Aceasta este alegerea pe care orice naţiune trebuie să o facă la un moment dat, chiar şi românii după expirarea celor 20 de ani de educaţie a stupid people. Este alegerea între un sistem care poate evolua şi o persoană, care de la majorat nu mai evoluează şi doar urmăreşte, obsesiv pentru a excela, interesul personal. Şi întrebarea care se pune este – ai încredere să îi încredinţezi unui singur om, ca exponent al miticei voinţe populare, puterea statului? Crezi că dacă acest om se opune sistemului din vârful lui îţi va face ţie viaţa mai bună? Crezi, de fapt, că altcineva, cu mână statului, va avea grijă de tine? Pentru un mare număr de români, răspunsul este DA. Nu foarte hotărât, dar în mod sigur disperat de absenţa oricărei alternative vizibile.

Una din obiecțiile des întâlnite la etichetarea de ”inamic al democrației” a lui Băsescu este ceva de genul – ”și care-i problema dacă devine suficient de puternic pentru a prelua controlul?”. Nu-i o obiecție ușor de combătut pentru că nu e simplu să explici cum promisiunea cuiva de a face multe chestii bune dacă i se acordă putere poate avea consecințe groaznice. Exemplele istorice catastrofice sunt inutile, căci iarna nu-i ca vara şi viitorul nu-i ca trecutul. Nici loc de teorie politică nu prea e într-un stomac gol, şi oricum vrem fapte nu vorbe. Cum poţi să le explici oamenilor idei precum „sistem democratic”, „justiţie”, „reprezentativitate”, „obiectivul funcţie”, „checks and balances” sau eu mai ştiu ce. Mai mult, cum poţi să le explici că înseamnă altceva decât în comunism? Nu poţi. Pur şi simplu. Nu se poate într-o generaţie. Nu se poate azi sau mâine.

Sistemul nu se vede. Regulile nu se văd. Jocurile nu se văd. În construcţia socială a iadului românesc, vedem doar persoanele. Pe care nu le judecăm dacă sunt bune sau rele, moral sau ca performanţă a funcţiei. Le judecăm dacă ne plac sau nu. Iar când cineva în sfera publică îmi place, e pentru că fie îmi face un bine, fie mă face să mă simt bine. Şi dacă AH a fost amfetamină pentru nemţi, TB e Xanax şi Prozac pentru români, într-o singură pastilă televizată. Nu trăieşti mai bine, dar te simţi mai bine pentru că cineva îţi exprimă sentimentele negative, pare să-i pese de tine şi pare sa facă ceva.

Pentru noi ceilalţi, cărora NU ne place Traian Băsescu, e un pic mai complicat. Noi chiar trebuie să încercăm să facem ceva. Cu aceeaşi aroganţă ca a aceluia care se consideră sinteza voinţei populare şi stindardul luptei poporului oprimat pentru mai bine. Pentru că noi suntem mai mulţi decât unul. Mai educaţi. În nici un caz obsedaţi de putere.

Mie nu îmi place acest om din două motive. Ca şi performanţă în instituţiile statului, întotdeauna a făcut altceva decât era în fişa postului. Ca şi om politic, a atacat constant şi activ sistemul democratic românesc, şi aşa născut cu probleme şi în terapie, culmea în numele democraţiei (ca orice marxist bine educat de altfel). Sunt două opinii pe care dacă aş vrea să le argumentez printr-un simplu inventar mi-ar trebui înca cinci ani, că aşa sunt eu mai încet. Poate nici nu e nevoie, există soluţii mai simple.

Ostracizare. Adică, citez din Wikipedia – „a procedure under the Athenian democracy in which a prominent citizen could be expelled from the city-state of Athens for ten years. It was used as a way of defusing major confrontations between rival politicians (by removing one of them from the scene), neutralizing someone thought to be a threat to the state, or exiling a potential tyrant. Crucially, ostracism had no relation to the processes of justice. There was no charge or defence, and the exile was not in fact a penalty; it was simply a command from the Athenian people that one of their number be gone for ten years.”.

În original, în democraţia directă ateniană vota întregul corp electoral. Nu sunt de acord cu partea asta, pentru că la noi corpul electoral se uită prea mult la televizor şi este dependent de stat, deci într-un evident conflict de interese (adică nu poţi să votezi pentru apărarea democraţiei atunci când depinzi de sacoşa cu orez şi zahăr primită în schimbul votului sau atunci când ai speranţe în promisiunea unui demagog neruşinat de a deschide baierele bugetului în buzunarul tău). Din punctul meu de vedere ar trebuit să fie o acţiune a unui corp reprezentativ sau măcar avizat... Parlamentul, sau, de ce nu, Înalta Curte sau chiar CSM-ul (evident nu cei câţiva moşuleţi şantajabili de la Curtea Constituţională).

Presedintele Basescu pare să aibă oricum prea multă putere, suficientă de exemplu pentru a verifica în două zile (fără o cerere către sau un răspuns oficial din partea vreunei instituții a statului) ca nu există nici un contract pentru ziua alegerilor la ”unitățile de transport”. La o posibilă minciună din partea Ministrului de Interne, care poate fi bănuit însă ca s-a interesat practic de subiect (așa cum a deschis și 3000 de dosare penale de fraudare pentru ultimele alegeri), s-a răspuns cu o minciună sfruntată sigură. Președintele nu are în subordine organe de cercetare penală, și nu există dovada implicării altei instituții ale statului care putea să răspundă legal unei asemenea întrebări. Asta aşa, ca exemplul recent din inventarul pe care nu am timp să-l fac.

Soluția practică şi radicală ar putea fi: Schimbarea Președintei Camerei Deputaților, schimbarea Constituției de către actualul Parlament cât de curând, suspendarea Președintelui și amânarea alegerilor prezidențiale până la reglementarea raportului constituțional instituțional în favoarea Parlamentului.

29.09.09

2009-09-29T01:49:00.001-07:00

Economist Intelligence Unit (EIU) anticipeaza o scadere a economiei Romaniei cu 7,5% in 2009 si estimeaza reluarea cresterii economice din 2010, cu 1%, insa nu exclude contractia mai mare a PIB sau prelungirea recesiunii, "mai ales daca va fi nevoie si de alte masuri de austeritate".
Leul ar putea fi inca mult supraevaluat si ar fi vulnerabil in fata unei presiuni de depreciere, daca situatia economica sau politica se va deteriora dramatic in urmatoarele luni, sustine EIU, in ultimul raport, anticipand insa un curs de schimb de 4,1 lei/euro la finalul lui 2009.
Analistii EIU observa ca "potentialele probleme ale competitivitatii Romaniei" provin din diferenta de evolutie intre leu si alte monede din regiune, care s-au depreciat, in timp ce leul s-a mentinut stabil in ultima perioada.
"BNR a anuntat formal ca va interveni pentru prevenirea unei deprecieri excesive si perturbatoare si va fi ajutata si de intarirea rezervelor valutare internationale", sustin analistii EIU citati de NewsIn.
In acest sens, EIU estimeaza un curs de schimb de 4,1 lei/euro la finalul acestui an, pentru ca, la finalul lui 2010, leul sa se intareasca usor, la 4,06 lei/euro.
De asemenea, analistii precizeaza ca stabilitatea leului din ultimele luni, precum si tendinta dezinflationista, au crear conditii pentru reducerea dobanzii de politica monetara.
"Se asteapta ca dobanzile sa scada in continuare, dar modest in 2009, si sunt posibile alte reduceri in 2010, odata ce inflatia scade si dobanzile pe piata interbancara converg spre ratele BNR", mai arata raportul.
Pe de alta parte, EIU estimeaza ca inflatia va cobori la finalul acestui an la 4,1%, "numai daca politicile salariale si fiscale vor fi restranse asa cum prevede bugetul, iar cresterile salariale sunt reduse". Pentru finalul lui 2010, analistii estimeaza o inflatie de 3,1%.

Politice
Premierul Emil Boc a declarat astazi ca PSD nu a transmis o propunere pentru postul de ministru al Internelor si ca a solicitat liderilor PSD, la ora 8.30, sa ii propuna un interimar din randul social-democratilor, pana la ora 13.00, cand va transmite propunerile la Cotroceni.

Interesting News - 11.09.09

2009-09-11T03:24:00.000-07:00

Productivitate - INS
Productivitatea muncii din industrie, o masura a eficientei din sector, s-a imbunatatit in primele sapte luni cu 5,7% fata de aceeasi perioada din 2008, arata datele publicate joi de INS, ce indica faptul ca disponibilizarile au cantarit mai greu decat scaderea productiei.
Pe categorii industriale, cel mai mult a crescut productivitatea la productia si furnizarea de energie electrica si termica, gaze, apa calda si aer conditionat, cu 8,2% fata de ianuarie-iulie 2008, in timp ce productivitatea din industria prelucratoare a urcat cu 5,5%. In iulie, productivitatea muncii s-a imbunatatit semnificativ, cu 15,5% comparativ cu iulie 2008, mai ales ca urmare a avansului din industria prelucratoare, de 16,3%.
In acelasi timp, ANOFM a anuntat miercuri ca numarul de someri a depasit in august 600.000, un varf al ultimilor cinci ani si doua luni, mare parte din forta de munca disponibilizata provenind din industrie, dupa ce multe fabrici au fost afectate de caderea cererii.

Bugetarii, in greva generala pe 5 octombrie
Federatiile sindicale care ii reprezinta pe politisti, personalul sanitar, cadrele didactice si functionarii publici vor face greva generala pe 5 octombrie, din cauza nemultumirilor legate de proiectul Legii unice a salarizarii.

Inflatia coboara incet, dar sigur spre prognoza BNR pe 2009, de 4,3%
Rata anuala a inflatiei a coborat in luna august pana la 4,96%, pe fondul unei reduceri importante a preturilor la legume si fructe, prognoza Bancii Nationale a Romaniei asupra inflatiei pe 2009, de 4,3%, devenind, astfel, tot mai realista.
Inflatia anualizata ar trebui sa se reduca in urmatoarele patru luni cu 0,66 puncte procentuale pentru a se atinge la finalul lui 2009 prognoza de 4,3% avansata de Banca Nationala a Romaniei.
BNR si-a revizuit, recent, in scadere prognoza privind inflatia de la sfarsitul anului 2009 la 4,3%, de la estimarea anterioara de 4,4%.
Analistii au fost luati prin surpindere de amplitudinea procesului dezinflationist din luna august, cand rata inflatiei a coborat cu aproape 0,2 puncte procentuale comparativ cu luna precedenta.
"Inflatia a scazut mai mult decat ma asteptam, insa reducerea se datoreaza, in mare, parte evolutiei preturilor la produsele alimentare, ca urmare a efectului sezonier", a declarat pentru Wall-Street, Laurian Lungu (foto), managing partner in cadrul Macroanalitica.
Preturile de consum au scazut in august cu 0,19% fata de iulie, in conditiile in care marfurile alimentare s-au ieftinit cu 1,06%, cele nealimentare s-au scumpit cu 0,34%, iar tarifele la servicii au urcat cu 0,32%, potrivit datelor Institutului National de Statistica.
"Totusi, preturile la produsele nealimentare si la servicii au crescut usor, ceea ce sugereaza ca presiunile inflationiste nu au disparut", a subliniat Laurian Lungu.

Creste numarul de slujbe disponibile in Bucuresti
Numarul locurilor de munca oferite in perioada 9-16 septembrie bucurestenilor de catre Agentia Municipala pentru Ocuparea Fortei de Munca (AMOFM) a crescut cu 8,9% fata de saptamana precedenta, la 1.243, a anuntat institutia.

Quick Ones

2009-07-14T01:54:00.001-07:00

1. Si totusi nationalismul, in formele benigne (adica nu Schmidt to the final solution again) are o mare contributie la functionarea unei societati democratice, respectiv sentimentul de ownership pe res publica. Nu poate exista implicare si actiune publica si in interes public daca nu exista si un sentiment al proprietatii si apartenentei la comunitate, sentiment care implica si o minima identitate comuna / omogenitate culturala. Multi-culti ghettoes are the dirtiest lol ( si cand zic cultura nu ma refer la natie si sange, far from it, I'd go for a City like money culture any given day). Coming back to Voice, Loyalty, Exit, you exit only after you've voiced your guts out.

2. Am gasit in sfarsit un nume potrivit pentru Corul Ingerilor ::: Turma Leviathanului, oi si berbeci frustrati pentru care singura solutie care sa nu implice implicare, actiune, risc, nesiguranta si ego-bruises este, in locul luptei cu lupii, supunerea fata de un cioban care le mulge, tunde si taie dupa nevoi. Si cioban chiar este, oricat ar prefera sa creada ca in loc de bata are niste fulgere mitice.

3. Levi are si caini... am vrut sa vorbesc despre ei da nu am apucat. Caini de toate rasele - dulai, ogari, claxoane, ascultatori-adulmecatori, gunoieri... and bitches in heat, obv.

4. Inca nu am gasit un nume pentru jucatorii la bursa comisionului... asteptam inspiratie sau propuneri...:)

Cheers from Fabulass Romania

Join the Revolution

2009-07-13T02:35:00.001-07:00

Traim in tara in care traim tocmai din cauza ca am pierdut cu totii intelegerea a ceea ce inseamna a trai in societate, a fi parte dintr-o comunitate. Oameni complet egoisti, eficienti, si de multe ori prosti gramada, exista si vor exista intotdeauna. Homo hominis lupus, and they're happy with it, cum zicea si Barnum, intotdeauna se poate gasi un 'fraier', cineva de care sa poti profita pentru a-ti fi tie mai bine. Si ca si lupii, de multe ori fac o haita pentru a vana mai bine oile fraiere si 'comunitare' (but will fight themselves for the spoils as well). Pentru acesti oameni nu exista comunitate, nu exista spatiu public, nu exista decat o jungla fara sens, fara speranta, fara reguli, o jungla in care vaneaza (sau cauta in gunoaie, dupa caz) pentru a supravietui.

In alte cuvinte, o comunitate adevarata nu tolereaza lupii in piata publica, ci ii deporteaza in padure, where they belong, cu torte, furci si voie buna:). Daca suntem altfel trebuie sa fim altfel, impreuna. Nu e suficient ca fiecare sa fie altfel, singur impotriva tuturor, Don Quijote cu cate un side-kick pentru suport emotional. Pentru a schimba ceva nu e suficient sa stii ce e bine, si nici sa speri ca lumea se indreapta singura, de capul ei, in directia potrivita. Printre altele si pentru ca "lumea" nu are cap, la numitor comun are doar instinct egoist. Idiocracy is the biological norm, natural and authentic:))).

My point is this. If you're better, smarter, with good intentions and an appreciation of truth, goodness, and beauty, THINK & FIGHT TO PROVE IT. If you believe in a society where life can be better for all, find a friend, work together and kick the stoopid in the ass. Otherwise, they'll always win, they're evolutionary better adapted, at least if you play by their rules. Take the system over and change it, a fi rebel din principiu este echivalentul stupid al conformismului, inseamna in egala masura a ceda instinctului, doar ca in loc de instinctul de a nu gandi si de a urma turma este instinctul de a raspunde agresiv intr-o situatie frustranta si iritanta.

The Revolution is the building of a new city, a city where a better life is possible inside and a wall keeps the beasts outside. If you see someone like you fight a wolf, how about joining? Maybe some other day help will come your way as well. Rebel fara cauza, conformist fara basca:))). Punks are not dead, they're undercover. The best against the rest. Etc:D.

Criza cu premeditare

2009-06-04T02:22:00.000-07:00

Guvernarea PDL-PSD a inceput din prima secunda si a continuat pana in ziua de azi ca o guvernare a crizei si a grelei mosteniri. Iar criza economica mondiala este, pentru presedintele Basescu cel putin, both a blessing and a curse.

A blessing, in sensul in care pentru el criza este elementul natural, in care functioneaza bine, in care este cu adevarat autentic ca si imagine publica, care pune in reala valoare in mintile poporului discursul grav, acuzator, sigur de sine. Esenta regimului Basescu "de criza perpetua" este imaginea patriarhului, sprijinit in toiagul puterii, care arata acuzator cu degetul pe cei vinovati si cheama poporul la pocainta si credinta. Patriarhul autoritar (sultanic / solomonic, dupa gust) care in acelasi timp simbolizeaza una din erorile fundamentale ale sistemului juridic romanesc, confuzia de rol a procurorului care este si judecator. In alte cuvinte, presedinte jucator si judecator, conectat la vointa populara (la fix revenirea mitologiei 'vox populi, vox dei', dei/deus/zeus:) ), care are nevoie de o criza, un conflict sau o situatie de urgenta pentru a-si pune in valoare adevaratele calitati. A blessing, pentru ca de data asta este o criza reala si gratuita, venita din exterior, si nu una inventata cu eforturi mari sau pornita din conflictul intre ambitie si putere personala si realitatea restului lumii.

A curse, pentru ca, fiind reala, criza are si consecinte concrete, spre deosebire de crizele inventate de pana acum. Consecinte reale al caror impact negativ poate fi, si este din punctul meu de vedere, amplificat de actiunile guvernului. Care guvern, orice ar face, este responsabil pentru bunastarea natiunii, si in fruntea caruia presedintele s-a pozitionat natural, cu toate tentativele slabe de distantare incercate. I mean, the guy looks and acts like the boss, and those are his people in power, e greu de contrazis cu cuvinte o imagine atat de puternica. In acest context, guvernul a comunicat previzibil si de la inceput placa: "Criza e groaznica, greaua mostenire e foarte groaznica, noi luptam din rasputeri". Lupta vizibila (tiparita cu jet pe retina telespectatorilor adica) prin zeci de initiative si bombe mediatice, multe condamnate din start prin simpla prostie, altele gandite de la inceput ca fara nici o substanta reala.

Dovada anecdotica recenta este mica si oarecum neobservata batalie intre Basescu si Isarescu. Cel din urma, cu cifre in mana, declara ca a) criza financiara in Romania a fost in primul rand pericolul unei balante de plati vulnerabila la miscari masive si subite de capital si in al doilea rand o mare panica; iar b) recesiunea globala datorata crizei financiare a produs in Romania efecte relativ localizate si bine delimitate, plus evident o mare panica. Adica toata lumea s-a oprit, a lichidat gradual stocuri, a concediat oameni si a amanat platile la stat, in asteptarea unei scaderi masive a consumului. Scadere a consumului care se cam lasa inca asteptata, cu exceptiile imobiliare si auto. Bottom-line, Isarescu recomanda Romaniei (antropomorfizarea unei tari e contagioasa lol) sa se intoarca linistita la munca si sa lase criza si panica deoparte.

Hence conflictul, ca raman "baietii destepti" fara criza pe care si-au bazat toata comunicarea trecuta si viitoare pana la alegerile prezidentiale. Dupa fiecare declaratie a lui Isarescu, hopa si presedintele spunand apasat cat de grea a situatia si cat de apocaliptic va fi viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, dragi Romani, intrati in panica si iesiti din circuitul economic, ca avem nevoie de o criza economica reala si prelungita pentru a trai bine in continuare. In alte parti asta se poate chema managementul asteptarilor, adica pictarea unui viitor foarte negru, atat pentru a justifica masuri extreme si a ascunde incompetenta prezentului, cat si pentru a atribui ca realizari proprii orice deviere in bine de la viitorul descris.

Final fara injuraturi:).

La ei si la noi

2009-05-05T14:10:00.000-07:00

Scurt si la obiect despre ce inseamna un govern care are suficienta inteligenta colectiva sa gandeasca un plan, mai bun sau mai prost, si suficienta capacitate administrative sa incerce sa-l implementeze:D. La noi dl. Boco declara ca “Banii de la Comisia Europeana din cadrul acordului de imprumut cu FMI nu se vor folosi pentru plata salariilor si pensiilor, ci pentru acoperirea deficitului bugetar”, iar Mr. Geoana cel din ce in ce mai sexos declara ca “Banii de la FMI se vor folosi pentru acoperirea deficitului balantei de plati”. Aferim:D

Chrysler and General Motors End game
Apr 30th 2009 From The Economist print edition
The two carmakers’ new, streamlined shapes start to become apparent
AFTER a week of brinkmanship, it seemed that the effort to save Chrysler from bankruptcy had failed. As The Economist went to press, Barack Obama was expected to announce that last-ditch negotiations between the Treasury and secured creditors had broken down, leaving the smallest of Detroit’s Big Three no other option than to file for Chapter 11 protection. However, Mr Obama was also expected to confirm that a deal had been reached with the Italian carmaker Fiat, offering a reorganised Chrysler a realistic prospect of emerging from bankruptcy quickly and tapping $6 billion in new federal loans.
As the administration’s April 30th deadline for achieving an out-of-court restructuring of Chrysler neared, it appeared that the Treasury’s twisting of arms and banging of heads was getting results. On April 27th the United Auto Workers (UAW) union agreed to a series of concessions, including the suspension of cost-of-living adjustments, restrictions on overtime pay and, most dramatically, that half of Chrysler’s contribution to a union-managed health-care fund for retired workers could be paid in the form of a big equity stake, rather than cash.
The next day a group of four lenders holding 70% of Chrysler’s $6.9 billion of secured loans caved in to demands that they swap their debt for $2 billion in cash. As recipients of government bail-out funds, the four banks—JPMorgan Chase, Goldman Sachs, Citigroup and Morgan Stanley—were in a weak position to resist political pressure. But the Treasury had no such leverage with the 40 or so smaller banks and hedge funds that hold the rest of the senior debt. Despite a slightly improved offer from the Treasury, they voted on April 29th to take their chances of getting a better settlement from a bankruptcy court.
Mr Obama and Sergio Marchionne, Fiat’s boss, appear confident that enough groundwork has been done to allow a “surgical” Chapter 11 bankruptcy and a speedy sale of non-core assets to pay off debtholders, taking no more than three or four weeks to complete. Bankruptcy should also make it easier for the “new” Chrysler to shed unwanted dealers and other liabilities. But there are uncertainties. Some creditors could insist that the company is worth more to them in liquidation than as a going concern.
The administration dismisses the possibility of Chrysler being broken up. Assuming it is right, on Chrysler’s emergence from bankruptcy, Fiat would immediately receive a 20% stake in exchange for running the business and supplying the small-car platforms and fuel-efficient powertrains it urgently needs. Fiat’s stake would rise to 35% as long as it meets various targets set by the Treasury. The UAW trust would get 55%, while the government and, potentially, those lenders willing to take equity, would end up with the remaining 10%. Contrary to some reports, the Treasury does not believe that the court will demand that Fiat put up any of its own cash, nor will it consider doing so.
If anything, the structure proposed this week for a reorganised General Motors (GM) by its new boss, Fritz Henderson, is even more extraordinary. On April 27th Mr Henderson put forward a restructuring plan that would result in the government taking a 50% shareholding in the company by way of payment for half the $15.4 billion loan GM has already received, and the additional $11.6 billion it hopes to get at the end of May—its deadline for demonstrating that it has a future. Like Chrysler, GM also proposes giving the UAW health-care trust fund a big chunk of equity—about 39%—instead of $10.2 billion in cash.
But although Mr Henderson can be confident that the government and the union will back his plan, there is rather more doubt whether he will be able to bully investors into exchanging $27 billion of unsecured debt for a 10% equity stake. He has warned that unless the holders of 90% of the debt accept the offer, it will not go through. He also announced a series of measures to cut costs and streamline the business, including the closure of 2,641 GM dealers—42% of the total—and a reduction in the number of workers paid by the hour from 61,000 to 40,000 by the end of 2010.
Mr Henderson wants GM to be capable of breaking even in a domestic car market of 10m sales a year, which is close to today’s depressed level. In a slightly more normal market and with a share of 18.5% compared with the 22.1% it held last year, GM would be decently profitable by 2014. According to one GM insider, it is all a lot more brutal than anything Rick Wagoner, Mr Henderson’s predecessor, would ever have had the stomach for.
But the glaring weakness of the proposal is its reliance on debtholders’ willingness to accept less than eight cents on the dollar on even the most optimistic equity-valuation assumptions. This looks mean next to the more favourable treatment of the UAW trust, which is owed $20.4 billion by GM and will receive 50% in cash and an equity stake four times larger than that being offered to debtholders. A committee representing some of the bondholders says their legal rights are no different from the union’s. In a statement it said: “We believe the offer to be a blatant disregard of fairness for the bondholders who have funded this company and amounts to using taxpayers’ money to show political favouritism of one creditor over another.”
True, if GM were to enter the bankruptcy courts, as holders of unsecured debt the bondholders could be wiped out entirely. But a sympathetic judge might insist that they be treated on a more equal basis with the union. Unless Mr Henderson finds a way of greatly sweetening the offer before its expiry on May 26th, most bondholders are likely to conclude they have little to lose by trying their luck in court. After the similar display of stubbornness by Chrysler’s lenders, that appears overwhelmingly the most likely outcome.

Reactia Investitorului

2009-04-15T09:27:00.000-07:00

13 Aprilie 2009, www.wall-street.ro

Dupa ce Banca Mondiala a cerut Primariei Capitalei sa inceteze lucrarile de infrastructura din apropierea cartierului rezidential Baneasa, din cauza scandalului din jurul omului de afaceri Puiu Popoviciu, reprezentantii Baneasa Investments au afirmat ca oprirea lucrarilor de infrastructura poate avea un impact negativ pentru intreaga zona de nord a Capitalei.

In acest moment, nu avem informatii oficiale in aceasta privinta, asa cum s-a mentionat in recenta comunicare de presa a Primariei Generale – nici din partea Primariei Generale, nici din partea Bancii Mondiale. Astfel, astazi solicitam oficial Primariei Generale informatii referitoare la acest subiect”, se arata in comunicatul Baneasa Investments.

Proiectul de infrastructura include drumuri, canalizare, drenaj, alimentare cu apa si este finantat ca parteneriat intre Primaria Generala (35%) si Banca Mondiala (65%), cu scopul de a deservi intreaga zona de nord a Bucurestiului. Potrivit reprezentantilor Baneasa Investments doua treimi din lucrarile de infrastructura din zona Baneasa, co-finantate de Banca Mondiala prin intermediul Primariei Generale, au fost deja finalizate.

“Esuarea finalizarii proiectului din cauza Primariei Generale poate avea un impact negativ mai degraba pentru intreaga zona de nord a capitalei, decat pentru zona Baneasa in sine.Toate lucrarile de infrastructura care fac obiectul finantarii proiectului Bancii Mondiale se efectueaza exclusiv pe terenurile aflate in proprietatea municipalitatii din zona Baneasa”, se mai arata in comunicat.

Reprezentantii Baneasa Investments sustin ca nu vad nicio legatura si nicio relationare legala intre investigatia in curs efectuata de DNA si proiectul co-finantat de Banca Mondiala pentru lucrarile de infrastructura aferente zonei de nord a capitalei.

Banca Mondiala a cerut Primariei Capitalei, printr-o scrisoare, sa inceteze lucrarile de infrastructura din apropierea cartierului rezidential Baneasa, dupa ce a primit semnale din presa legate de scandalul din jurul lui Puiu Popoviciu, scrie 9am. Potrivit primarului general al Capitalei este vorba despre lucrari de canalizare care cuprind 4-5 kilometri, lucrari la doua statii de epurare a apelor fluviale si lucrari de reabilitare a sistemului rutier.

C: Apararea este slaba - terenurile cu pricina, de exemplu de sub drumul care strabate campusul BD, si altele in aceeasi categorie, APARTIN PMB PENTRU CA AU FOST DONATE DE BD, aceasta fiind conditia legala obligatorie pentru ca pe ele sa se construiasca infrastructura publica.

Categoria "Boule, apud Mircea Badea"

2009-04-14T15:19:00.000-07:00

... boule care traiesti in Romania, nici in galantar nu o sa mai ai voie sa iti odihnesti oasele daca nu votezi corect, adica:

1a. Banca Mondiala ingheata platile si incepe o ancheta proprie in cazul proiectului de modernizare a utilitatilor in nordul Bucurestiului, avand ca destinatie zonele defavorizate Straulesti, Chitila, posibil cartierul Henri Coanda al ANL etc. Inghetarea se produce dupa ce s-au efectuat 90% din plati, afland banca din ziare ca banii s-au cam dus in zona defavorizata Baneasa-Popoviciu, pentru generoasa racordare la utilitati, drumuri si poduri. Zona a fost declarata defavorizata de catre primaria Videanu, cu mana lui Murgeanu. In acest timp, casele din cartierul ANL, care se construiesc de vreo 3 ani, vor fi nelocuite inca trei ani cel putin, in zona neexistand nici o palma (pe fatza ta boule care inghiti adica:D) de curent, canalizare sau asfalt. Cumparatorii se pot delecta privind din noroiul propriei case cat de repede se ridica si se populeaza casele de vis-a-vis si ce frumos se aprinde lumina la domnisoara Basescu in penthouse, fosta Bodo. Cei ce obosesc privind pot servi pranzul la IKEA, dupa o pregatire vizuala temeinica a achizitiilor de mobilier din deceniul urmator.

1b. Se zvoneste ca Ministerul Finantelor, drept represalii, va ingheta toate proiectele si contractele cu Banca Mondiala aflate in derulare. Intre timp, procurorii DNA asteapta cu nerabdare si frecandu-si manutele de tractoristi ca Popoviciu sa faca plangere impotriva lui Murgeanu pentru abuz in serviciu prin nefinalizarea la timp a lucrarilor pe bani publici; pe baza acestei plangeri se va putea in sfarsit organiza un flagrant care sa-l implice, definitiv si irevocabil, pe Adrian Nastase si un ceaun de clatite suedeze importate fara taxa din China si vandute pe sub mana in parcare la templul capitalismului subventionat de la buget.

2. Gardianul: "Marile lanturi de magazine prefera sa aruncea carnea decat sa scada preturile". Adica in Romania functioneaza Occam's Butterfly, de ce doar o lama cand poti sa faci o fenta?:D. Explicatia simpla, si anume ca nu s-a vandut si s-a stricat nu tine oricum, toti sunt niste hoti. Niste nemernici astia de la Metro, daca mi-ar fi vandut mie la juma de pret carnea care se colora in vitrina gandindu-se profund in ce directie s-o apuce cand incepe sa miste, as fi luat-o pe toata. Ca sa fac chiftele suedeze cu lamaie pentru redactia Gardianu', 'le etica lor de intelectuali rasati...

Categoria "Am dubla personalitate si ma mandresc cu'a treia"

2009-04-14T15:08:00.000-07:00

Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania, la Realitatea TV, citat aproximativ:
"Impozitul forfetar e o chestie buna; in Romania sunt mult prea multe firme inregistrate care nu fac mare lucru si sunt o povara pentru Ministerul Finantelor (care trebuie sa le controleze pe toate si nu are resurse); aceste firme fac un fel de concurenta neloiala (???); ele pot fi folosite pentru escrocherii."

Adica ramane cum am stabilit, oamenii de afaceri mor de grija guvernului, impozitul este pe venit, chiar daca venitul este mai mic decat impozitul sau egal cu zero, pentru simplul motiv ca impozitul ESTE DIFERENTIAT IN FUNCTIE DE VENIT; nu in ultimul rand, taxa pe existenta a firmelor este un plus pentru competitivitate in piata, prin aceasta interventie statul eliminand firmele care fac concurenta neloiala nefacand suficient business.

In urmatoarea interventie, ministrul Pogea ignora cu eleganta o citire de legislatie fiscala care spune ca orice taxa noua poate intra in vigoare doar de la inceputul anului fiscal ulterior celui in care a fost adoptata.

Quotes

2009-04-13T07:19:00.001-07:00

Charles de Montesquieu

The tyranny of a prince in an oligarchy is not so dangerous to the public welfare as the apathy of a citizen in a democracy.

There is no crueler tyranny than that which is perpetuated under the shield of law and in the name of justice.

Useless laws weaken the necessary laws.

Avram Noam Chomsky

I think there is a good reason why the propaganda system works that way. It recognizes that the public will not support the actual policies. Therefore it is important to prevent any knowledge or understanding of them.

Thomas Jefferson
We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal; that they are endowed by their Creator with certain inalienable rights; and that among these are life, liberty, and the pursuit of happiness.

I was bold in the pursuit of knowledge, never fearing to follow truth and reason to whatever results they led, and bearding every authority which stood in their way.

Edmund Burke
What is liberty without wisdom and without virtue? It is the greatest of all possible evils, for it is folly, vice, and madness, without tuition or restraint.

The true danger is when liberty is nibbled away, for expedients, and by parts.

The people never give up their liberties but under some delusion.

Hugo Grotius

A man cannot govern a nation if he cannot govern a city; he cannot govern a city if he cannot govern a family; he cannot govern a family unless he can govern himself; and he cannot govern himself unless his passions are subject to reason.

The hypocritical big brother

2009-04-12T06:37:00.000-07:00

Adica romanii care au cel putin un gand despre ce se intampla in Republica Moldova si il exprima asociat unor emotii pozitive sau negative. Cele doua extreme pe care le-am observat pana acum ar fi cam asa:
a) fratii nostrii, rapiti de sovietici, dar ei apartin in ganduri si simtiri Romaniei, trebuie sa ii sprijinim si sa ii ajutam, suntem vinovati ca nu facem destul, politicienii nostri de doi bani oricum nu ne reprezinta.
b) ei nu sunt fratii nostrii, ne-au tradat de mult, nu vor sa fie romani, vor sa fie moldoveni, ba mai mult, unii dintre ei vor sa ne fure Moldova noastra.
Aceste extreme sunt probabil atat regasibile cat si oglindite peste Prut.

No time for a story, so there's my take:
1. Prea multi dintre cetatenii nostrii pastreaza o opinie a statului supra-abstract, de drept divin, statul natiune de sange (si imi pare rau ca nu stiu germana si nu am timp sa caut cuvintele cheie ale inceputului de secol 20:D). Poate ca a fost o mitologie utila, alaturi de dreptul la auto-determinare, in secolul 19, ca stindard al luptei impotriva unor imperii autocratice cu doua clase de cetateni sau mult prea mari, eterogene si prost construite pentru a asigura "fericirea" tuturor cetatenilor. In secolul 21 insa, in care democratia ar trebui sa ramana singura paradigma ideala a organizarii politice a oamenilor, este o mitologie daunatoare, atat impotriva ideii de democratie cat si impotriva unor scopuri politice contextuale, oricare ar fi acestea. De ce? In primul rand pentru ca o constructie politica bazata pe un concept un primul rand emotional nu prea are cum sa fie suficient de rationala pentru a raspunde nevoilor cetatenilor, respectand drepturile omului, raspunzand la constrangerile contextuale inevitable si fara potential de deviere in ape tulburi.
2. "Fratii" nostri din RM sunt, inainte de a fi frati, indivizi si cetatenii unui alt stat. To let the easy one out first, "unirea" se poate intampla corect in doar doua variante, cea simpla prin intermediul UE si cea complicata prin actiunea a doua state in baza vointei exprimate a unei majoritati mult mai mult decat simpla. Daca nu exista conditiile pentru aceste variante, orice discutie in acest sens este complet inutila si poate chiar daunatoare, pentru ca deturneaza atentia de la ce, parerea mea, conteaza cu adevarat.
3. Ce conteaza este ca, istoric vorbind, o majoritate a cetatenilor unei tari ajunge sa fie sub dominatia autoritara a unei minoritati "self-serving". Faptul ca aceasta minoritate este un trib sau un grup de interese conteaza mai putin, ceea ce conteaza este ca, prin determinism istoric sau orice alte cauze, aceasta dominatie este practic absoluta. Adica intreg statul, si nu ca si abstractiune politicoasa, este construit pentru a-si controla fara drept de apel cetatenii - pentru ca cetatenii sunt dependenti economic, fara constiinta drepturilor politice si fara dispozitia de a si le apara individual sau colectiv, controlati de organe, ocazional privind realitatea de la capatul neplacut al unei arme, supusi unei propagande de care nu ai unde sa te ascunzi.

Bottom-line, este datoria oricarui cetatean al unui stat oricat de putin mai mult democratic sa reactioneze. Sa-i spunem liric "coalitie a cetatenilor lumii a caror siguranta este mai presus de siguranta statului", in alte cuvinte ajuta-ti vecinul cand este atacat de lupi, ca poate vei fi si tu atacat la un moment dat. Iar lupii sunt invariabil cei rasariti dintre oi, care confisca si consolideaza un aparat administrativ si represiv impotriva propriilor cetateni. Se intampla des, si nimeni nu se poate considera perfect protejat de un asemenea pericol.

Lupta vecinilor nostri, fie ca sunt romani sau nu, este pentru democratie si impotriva unei mafii de sorginte comunista care ii conduce, reprima si ii tine in mizerie. Este o lupta care ar trebui sa ne fie si noua destul de aproape, lasand aparentele roz la o parte. Si este o lupta pe care trebuie sa o sprijinim, CA INDIVIZI si nu ca stat, pentru ca apararea impotriva dictaturii de stat este interesul nostru politic al tuturor, si nu in numele unei mitologii desuete sau al unei uniri idealizate. Cetateni francezi au ajutat revolutia americana (evident, si cu ceva implicare politica a statului francez), si cetateni americani au luptat, mai mult de 150 de ani mai tarziu, pentru democratia cetatenilor francezi.

Ce ar trebui sa facem noi ca romani si indivizi iubitori de democratie? In primul rand, sa credem cu adevarat in democratie. Sa vorbim asta. Sa cerem asta pentru cei care isi sacrifica deja viata in aceasta lupta. Sa observam si sa evidentiem incalcarile drepturilor omului, si daca represiunea ajunge acolo, sa sprijinim activ o interventie internationala. Nu in ultimul rand, sa nu repetam rusinea istorica de a ne bate cu pumnii in piept cand nu se vede nici un inamic in zare, si sa redevenim subit rationali la prima teava de arma, reala sau simbolica. Mai concret, romanii care vor sa aiba dreptul moral sa comenteze, in orice fel, ce se intampla acolo, trebuie in primul rand sa-si asume chiar si posibilitatea de a apara dreptul la auto-determinare si democratie al Republicii Moldova impotriva Rusiei sultanice.

A rose by any other name, might still smell of dirty deeds

2009-03-30T23:39:00.000-07:00

Topic: DGIPI (doi s'un sfert)
Backgrounder:
Speculatii strong - DGIPI s-a format ca refugiu al cadrelor secu din Bucuresti si s-a ascuns in MI, departe de ochiul viitorilor aliati din NATO care s-au focusat pe SRI ca principalul serviciu secret intern al tarii. Probabil buget discret, pentru ca cadrele aveau in primul rand nevoie de protectia unei legitimatii si de acces la resursele statului. Iar echipamentele se pot finanta si din alte surse, drept de import si utilizare sa ai. Miza controlului pare mare, si poate este, desi eu ma cam indoiesc ca prin controlul serviciului se controleaza si cadrele... maybe the perks are worth at least as much tho.
Speculatii weak - Baietii de Bucuresti cu business capitalist (Popoviciu, Dimofte, Burci etc), finantatori la Dinamo lol. Also, din vremurile stravechi ale terasei Anda, ochiul si urechile asupra oamenilor care conteaza in Bucuresti, ca principala ocupatie a cadrelor.
Episoade recente: PSD-u si-a vandut pielea in ideea ca si-o va proteja, respectiv dealurile "bani contra protectie" pentru MI si MJ. Si din piele au iesit incet incet cartitele care au transformat dealu intr-o mare tzeapa. Vorba aia, trying to outfox the fox lol. La MI Oprea l-a numit pe Ardelean, ooops, scandal, tactical retreat. Faza doi, episodul Popovici, seful de 7 zile numit de PSD si ajuns rapid in arest la DNA.

Rezultat: Bine bah, pastrati-va serviciu da ouale raman la mine sa le pun in alt cos. Adica:

EvZ, 30 martie 2009, Florin Ciornei
Serviciul secret al Ministerului de Interne - DGIPI - nu va fi desfiinţat nici măcar după ultimul scandal în care a fost implicat, în centrul căruia se află şeful instituţiei, Cornel Şerban. Acesta este acuzat de DNA de trafic de influenţă în favoarea omului de afaceri Puiu Popoviciu, pe care ar fi încercat să-l ajute să scape de un dosar. Necesitatea păstrării acestui serviciu de informaţii a fost subliniată chiar de preşedintele Traian Băsescu. Şeful statului a declarat sâmbătă, la Buşteni, că DGIPI este o instituţie „îmbâcsită”, care trebuie reformată, dar nu desfiinţată. „«Doi ş’un sfert» este o instituţie nereformată, îmbâcsită, care trebuie curăţată, dar nu desfiinţată. Este nevoie ca personalul din Ministerul de Interne să fie supravegheat. Şi să îşi facă treaba ei, nu jocuri politice şi trafic de influenţă”, a argumentat preşedintele.Defiin ţarea DGIPI nu este considerată o soluţie nici la nivelul conducerii MAI, deşi iniţial a existat o propunere ca acest serviciu să fie comasat cu Direcţia Generală Anticorupţie.

În lupta pentru controlul DGIPI au căzut doi miniştri de interne. Primul a fost Gabriel Oprea, cel care l-a promovat pe Cornel Şerban în poziţia de numărul 2 în DGIPI. Totodată, Oprea l-a readus pe Virgil Ardelean „Vulpea” la conducerea DGIPI. Această numire a provocat nemul ţumirea grupării Hrebenciuc- Vanghelie, care încerca să-şi numească propriul om, mai precis pe Ionel Georgescu. După decapitarea lui Oprea, următorul ministru, Liviu Dragnea, a încercat să-l numească pe Georgescu. Refuzat de Emil Boc, Dragnea a demisionat pentru a evita decapitarea pe care gruparea Hrebenciuc-Vanghelie i-o pregătea deja. Noul ministru, Dan Nica, a evitat numirea lui Ionel Georgescu, promovându-l pe Cornel Şerban de la adjunct la director plin al DGIPI. La câteva zile şi acesta şi-a pierdut postul, DNA dezvăluind implicarea în dosarul Popoviciu.

Retorici perverse (clatite cu ciocolax)

2009-03-30T23:14:00.000-07:00

Sorin Ioniţă, EvZ
...
Nu contează că asemenea chiftele de opinie apar pe canale de nişă: ele sunt lansate special cu scopul de a fi preluate de kommentariatul oficial sub formă de citări, nu-i aşa, imparţiale, pentru a fi apoi respinse şmechereşte, din vârful buzelor, cu ocheade complice către public: noi, românii, am văzut multe la viaţa noastră, şi chiar dacă lucrurile n-or sta aşa de data asta, e bine să fim vigilenţi, că nu se ştie niciodată…

Habar n-am ce ramificaţii subterane o avea afacerea Popoviciu-DGIPI. Tocmai de aceea, gândind naiv şi neromâneşte, sunt dispus ca, până la proba contrarie, să iau de bun ce văd, fără dedesubturi. Anume că se ridică în fine capacul de pe o gigantică afacere cu terenuri în Băneasa, caz ilustrativ pentru modul cum cioflingari de la marginea societăţii, dar cu conexiuni tari la centrul ei, au ajuns miliardari în ultimele decenii; că generali de poliţie postrevoluţionari fac trafic de influenţă exact ca ăi bătrâni; şi că există o şansă ca acest caz încâlcit să ajungă în justiţie. Nu avem garanţii că se va face lumină, că se vor găsi vinovaţii, că procurorii lucrează bine - ci doar o şansă, care se poate materializa sau nu. Dar e bine că lucrurile se dau pe faţă şi încep să mişte.

Însă nu asta este interpretarea canonică ce ni se serveşte. Diverşi domni Catastrofoiu argumentează, în esenţă, că atunci când se stă, e rău, dar când se face ceva, e jale. Dl Catastrofescu, instituţie naţională, zice că anticorupţia oricum nu mai contează ca temă de campanie: cui îi mai pasă că acum şapte ani s-au dat ţepe cu sute de hectare pe spinarea statului? Cetăţeanul e ocupat cu criza. Aşa că degeaba Băsescu îl pune pe Morar să îşi arate muşchii, lumea s-a plictisit. Subtextul fiind, desigur, că Băsescu e la butoane şi controlează dosarul, lovind într-un om de afaceri cu lipeli prin partide, deci prin ricoşeu în Geoană, Tăriceanu, Videanu, Berceanu - hopa, staţi un pic, dar ăştia doi nu sunt din PDL? Nu contează, vrea să scape de ei - Băsescu-primarul – păi, cum adică, îşi dă singur în cap? Ei da, vedeţi ce pervers e individul.

Cu anticorupţia, când nu mişcă nimic, e nasol, grangurii sunt desupra legii şi avem disoluţia autorităţii. Când se încearcă ceva, e tragedie: dacă pică în plasă oameni dintr-un singur partid, e vendetă politică, deci disoluţia autorităţii; dacă pică de la mai multe, este semn că ţara e în rahat, nu te mai poţi baza pe nimeni, deci asistăm la disoluţia autorităţii. De când autoritatea asta se tot dizolvă, România a intrat în NATO şi UE, n-a cedat Transilvania ungurilor, Serbia nu ne-a declarat război după ce a fost bombardată de Occident cu concursul nostru etc. - dar de când a face constant predicţii care se infirmă tulbură pe cineva?

Nu e vorba că n-am avea o ţară coruptă, în care justiţia merge precum căruţa cu roţi pătrate, sau că partidele româneşti n-ar avea toate găşti de indivizi venali în rândurile lor - suntem toţi de acord cu acest diagnostic. Interesant în discursul domnilor Catastrofoiu este că ei şterg graniţa dintre descriptiv şi normativ, adică dintre prezentarea a ce este şi pledoaria pentru ce ar trebui să fie, ferindu-se să distingă între corupţi şi cei care se luptă cu corupţii, sau măcar încearcă s-o facă. Retorica aceasta, a reiterării apocaliptice a unor vicii reale, pentru a le împrăştia la grămadă asupra tuturor, constituie o pledoarie subtilă pentru ideea că nimeni nu poate schimba niciodată nimic, toţi sunt la fel, deci vedeţi şi voi, oameni buni, cum vă descurcaţi.

Sau nici măcar atât de subtilă: dl Catastrofel, un alt maestru al monologului avântat, opina deunăzi, în direct, că dacă la noi lucrurile merg în stilul cunoscut, e normal ca omul de rând să se adapteze la sistemul şpăgii şi influenţei, lăsând să se înţeleagă faptul că, în context, această strategie e demnă de laudă. Pentru publicul român, mă tem că asta este exact maneaua jurnalistică de succes: abia aştepta el să-i spună cineva că toţi e hoţi şi ne fură, numai noi - săraci şi cinstiţi, iar când furăm şi noi, o facem de nevoie, ca să dăm o pâine la copilaşi sau ca să arătăm că nu suntem mai proşti ca duşmanii.
...

C: Chiar daca articolul are ca tinta a anumita parte a neurotica a presei, in general anti-Basescu, sunt intr-un complet acord cu idea. Acest tip de discurs al teoriei conspiratiei si mafiei de serviciu, aplicat fara discriminare, fapte sau argumente, este complet iresponsabil indiferent de valoarea politica tactica. In toata societatea romaneasca indivizii trebuie "responsabilizati" pe baza "fisei postului" si rezultatelor obtinute conform cu aceasta, fie ca este vorba de "cei ce ne conduc", "noi cu noi" sau "eu cu mine". Efectul catastrofic al unei asemenea abordari, excelent subliniat de autor, este de-moralizarea continua a unei societati oricum deja extraordinar de anomica.

Liste PE - Extrase din presa

2009-03-30T23:12:00.000-07:00

PDL (EvZ)

Cu o listă deschisă de Theodor Stolojan, Monica Macovei, Cristian Preda şi Traian Ungureanu, PDL trimite în Parlamentul European o pleiadă de protejaţi ai greilor din partid. Foşti subordonaţi ai celor mai puternici lideri din judeţe sau oameni de afaceri loiali filialelor din ţară au primit, ieri, girul în Colegiul Director să ajungă la Bruxelles, remorcaţi electoral de cuplul Stolojan-Macovei.

Între cei plasaţi pe locuri considerate eligibile se numără Iosif Matula - europarlamentarul care a preluat-o ca stagiar pe Elena Băsescu, Marian Jean Mari nescu - preşedintele executiv al PDL Dolj, care l-a propulsat pe „Dom’ Costel” Iancu, dar şi creatoarea de modă Irina Schrotter, titulara unei condamnări penale cu suspendare pentru trafic de influenţă. „Este o formulă profesionistă, care răspunde intereselor României şi intereselor partidului”, a garantat liderul PDL, Emil Boc.

După o primă discuţie între baronii din judeţe, duminică seara, şi o alta ieridimineaţă, în Colegiul Director al PDL a intrat o listă cu doar două mutări de ultimă oră. Prima a fost plasarea fostului şef al ANAF, Sebastian Bodu, pe locul al 7-lea, din partea organizaţiei Bucureşti, ca urmare a susţinerii ministrului Adriean Videanu.

Ca să mai stea cinci ani la Bruxelles, Bodu a fost luat în braţe de filiala sector 3 şi de Liviu Negoiţă, cu toate că organizaţia sector 5 din care provenea îl propusese ca variantă de rezervă, având în spate un sigur vot. Tot după o negociere de ultimă oră a ajuns pe locul 12 şi Dragoş David, protejatul primarului de la Braşov, George Scripcaru. David a sărit de pe locul 22 pe 12, după ce primarul din Alba-Iulia, Mircea Hava, i-a cedat lui Scripcaru poziţia obţinută cu o seară înainte pentru filiala sa.

Pentru ca lista să fie aprobată fără prea multe comentarii, chiar dacă liderii filialelor din Transilvania au fost nemulţumiţi de presiunile celor din Moldova, numele au fost supuse la vot „la pachet”. Primii validaţi au fost Stolojan, Macovei, Preda şi Ungureanu, asumaţi, ca susţinere, de conducerea partidului. În valul doi au intrat aşa-zişii candidaţi ai celor opt regiuni de dezvoltare, în cazul Neamţului, luându- se în calcul, prin excepţie, şi „performanţa judeţului”. Din această ecuaţie, apropiaţii lui Stolojan, Daniel Funeriu şi Andreea Vass, au ajuns pe locurile 17 şi 24, iar europarlamentarul Maria Petre a prins doar locul al 30-lea.

PNL (EvZ)

După ce a fost şters de pe eurolista PNL, Adrian Cioroianu l-a atacat dur ieri pe Crin Antonescu care ar fi promovat ”soţii, viitoare soţii sau oameni care l-au susţinut”.
Vizată de aceste declaraţii a fost Adina Vălean – locul 2 pe lista pentru PE - care a recunoscut public, ieri, că are o relaţie cu liderul PNL. Ea s-a apărat însă, susţinând că are o activitate „extrem de apreciată” ca eurodeputat.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, a anunţat ieri că Adrian Cioroianu nu a fost mulţumit de locul 8 şi nu se mai regăseşte pe lista aprobată de Comitetul Executiv Naţional. “Dacă taxăm nepotismul altor partide, nu e tocmai corect să punem pe liste soţii, viitoare soţii sau oameni care l-au susţinut pe Crin Antonescu”, a reacţionat dur Cioroianu, într-o declaraţie acordată postului Antena 3, făcând aluzie la relaţia apropiată dintre Crin Antonescu şi Adina Vălean. După această ieşire la rampă, Adina Vălean a declarat revistei Q-Magazine că are o relaţie sentimentală cu Antonescu.

„Da, am o relaţie sentimentală cu Crin. Suntem doi oameni liberi care se iubesc, nu văd care ar fi problema”, a spus Vălean, caracterizând drept “mizerii” insinuările potrivit cărora ar fi pe listă datorită acestei relaţii . „Spun ca este o mizerie pentru că în partid se ştie bine că eu am avut şi am o activitate extrem de apreciată în Parlamentul European, m-am aflat în fruntea liberalilor români din PE, am contacte la cel mai înalt nivel cu oficialii europeni, am avut iniţiative şi luări de poziţie care au fost foarte bine primite”, a declarat Vălean, potrivit Q-Magazine.

Un alt personaj cu notorietate rămas în afara listelor PNL este europarlamentarul Daniel Dăianu, despre care Crin Antonescu susţine că PNL îl va nominaliza pentru Consiliul de Administraţie al BNR. Daniel Dăianu ar putea obţine chiar un post de viceguvernator. Comitetul Executiv Naţional al PNL a aprobat , ieri, cu 44 de voturi pentru şi 21 contra, lista partidului pentru Parlamentul European. Pe primele şase locuri, considerate eligibile, se află în ordine Norica Nicolai, Adina Vălean, Renate Weber, Ramona Mănescu, Cristian Buşoi şi Ben-Oni Ardelean.

Acord FMI

2009-03-30T23:07:00.000-07:00

"Cum credeti ca va influenta economia Romaniei facilitatea de aprox. 20 mld de EURO luata de catre statul Roman de la forurile europene si FMI? Cine va fi beneficiarul principal al acestui imprumut? Credeti ca era necesar acest imprumut ?"

Conform declaratiilor publice pana la acest moment principalele destinatii ale imprumutului sunt BNR (13 mld "linie de credit" FMI) si bugetul de stat, capitolul investitii (aprox. 5 mld), restul fiind facilitati pentru sectorul bancar.

Ipotezele pe care le-am intalnit pana acum si la care subscriu ar fi urmatoarele:
1. Obiectivele BNR, urmarite consistent in ultimul an, sunt a) echilibrarea balantei comerciale deficitare, considerand ca pana acum deficitul era acoperit de intrari de capital nu foarte sigure (in lipsa unor politicilor guvernamentale in acest sens singura optiune a fost permiterea de catre BNR a devalorizarii leului) b) normalizarea fluctuatiilor de curs si c) atingerea pe cat posibil a tintelor de inflatie si curs asumate (considerand cresterea preturilor importurilor vs. scaderea consumului si reducerea activitatii economice). Din aceasta perspectiva, banii FMI ofera in primul rand o asigurare si o aparare impotriva atacurilor speculative pe leu si posibilitatea de corectie a unor miscari de capital "subite" (de genul "repatrierii" banilor bancilor austriece din Ro).

2. Obiectivele FMI sunt cele de misiune, definite demult, respectiv evitarea unui "razboi al devalorizarilor" si a protectionismului, ca raspunsuri posibile ale statelor fata de recesiune si propriile dezechilibre macro. Un oficial FMI a declarat ca se asteapta ca Romania sa urmareasca si sa atinga tintele asumate anterior pentru inflatie (5.x%) si curs.

3. The juicy part: Obiectivul lui Zeus este evitarea cu orice pret a scaderii nivelului de trai pana la alegeri. Asta inseamna in primul rand un leu puternic (prin aruncatu cu bani in cursul de schimb), respectiv importuri multe si ieftine, si repornirea creditului de consum (prin aruncatu cu bani in banci in speranta ca acestea ii vor da mai departe). Din nefericire pentru el in ambele cazuri depinde de Isarescu, asa ca razboiul d'abia acum incepe, pentru ca miza nu este obtinerea imprumutului ci utilizarea banilor.

4. Ce se va intampla cu 'bugetul' de investitii e mai greu de comentat. Probabil ca banii din imprumut vor fi folositi pentru obligatiile de co-finantare re fonduri europene, astfel incat banii romanesti sa fie disponibil pentru licitatii romanesti cu adresa si finantare electorala:D.

Consecinte posibile:
1. Banii pentru sustinerea leului fara corectarea dezechilibrelor macro sunt efectiv aruncati, si se vor adauga la datoria publica, care era "prea mica":).
2. Sustinerea leului este benefica in primul rand pentru investitorii straini care au asset-uri in lei, again bancile austriece care ar fi suferit pierderi importante (in balance sheet) pe relatia cu filialele din Romania. Pentru cetateni inseamna in primul rand sustinerea consumului in conditiile scaderii activitatii economice, un fel de credit cu buletinu pentru toata tara.
3. Castigarea de catre Basescu a unui eventual razboi cu BNR ar putea insemna si adaugarea institutiei la portofoliul de feude ale imparatului.
4. Re relansarea creditarii prin a) protejarea balance-sheet-urilor bancilor, b) evitarea 'individual defaults' pe credite in valuta datorita deprecierii leului, c) reducerea RMO si d) cash-gifts, e mai greu de spus. In State si UE se arunca trenuri de bani in banci fara sa se vada vreun efect la creditare, asa ca... mai asteptam:).

BNR@work

2009-03-26T07:13:00.000-07:00

Guvernatorul BNR a prezentat un calendar al accesării banilor din împrumutul extern, apreciind că România ar putea rămâne şi în acest an pe zona de creştere economică pozitivă.

În urma acordului de împrumut cu FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, România va trage în acest an 11,8 miliarde de euro, a declarat guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu. Anul viitor vor intra în ţară 7,1 miliarde de euro, iar în 2010 1,05 miliarde, a spus Isărescu, menţionând că acesta este un potenţial la nivel de angajamente şi nu include investiţiile BERD. "Iniţial, acest program era gândit pe un an, 8,5 miliarde de la FMI, 2,5 miliarde de la CE şi 500 de milioane de la Banca Mondială. Sumele de la BERD le aproximăm că ar putea fi de 0,3 miliarde de euro.

În total, 11,8 miliarde pentru 2009. Astfel, estimările făcute pentru acest an privind golul de finanţare se adeveresc, inclusiv cele de la experţii noştri", a mai spus Isărescu.

****
Cursul de schimb este la un nivel sustenabil, mai ales pentru perioada actuală, ţinând cont şi de corecţia deficitului de cont curent, "mai rapidă decât ne aşteptam", a declarat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu."Nu este nevoie de deprecieri suplimentare. Cursul de schimb se află la un nivel sustenabil pentru perioada actuală", a răspuns guvernatorul, întrebat care va fi evoluţia cursului de schimb după încheierea acordului cu FMI.Leul s-a apreciat şi joi în raport cu euro, pentru a patra şedinţă consecutivă, iar Banca Naţională a României (BNR) a anunţat un curs de referinţă de 4,2723 lei/euro, cu 1,15 bani sub paritatea de miercuri, investitorii fiind în continuare influenţaţi de acordul României cu FMI.Chiar şi analiştii extern exclud o depreciere de substanţă a monedei, dat fiind făptul că FMI a arătat că este de acord cu politica BNR.

Citi estimează că rata de schimb leu/euro se va menţine în intervalul 4,2-4,3 lei/euro pentru tot restul anului, economiştii anticipând continuarea politicii BNR de intervenţie pe piaţa valutară pentru reducerea volatilităţii excesive.

****
Rezervele minime vor fi reduse treptat, şi nu prin scăderea procentului, ci prin scoaterea din baza de calcul a acestora a împrumuturilor pe termen lung.

Banca Naţională a României va reduce treptat, "extrem de gradual", rezervele minime obligatorii (RMO) şi ar putea exclude din baza de calcul a acestora finanţările pe termen îndelungat, a declarat joi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.Guvernatorul a precizat însă că în nici un caz RMO la valută nu vor fi reduse de la 40 la 20%, întrucât nici economia nu poate să-i absoarbă, această operaţiune urmând să fie efectuată "extrem de gradual". Reducerea se va face de fapt printr-o schimbare a modului de calcul al acestor rezerve. "Se va începe o intrare în baze europene a bazei de calcul a RMO.

(...) Este înţelept să excludem din compoziţia bazei de calcul finanţările pe termen îndelungat. Va ajuta creditarea pentru că se va reduce disconfortul băncilor de a avea finanţări pe termen scurt", a adăugat Isărescu.Guvernatorul a precizat că, chiar şi în varianta în care RMO sunt menţinute la 40%, numai prin măsura de excludere a finanţărilor pe termen lung din baza de calcul, suma de 12 miliarde de euro care se află la BNR se poate diminua pentru că se aplică unor pasive mai puţine. Momentan, băncile comerciale sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la banca centrală reprezentând 40% din depozitele în valută şi la 18% din cele în lei. În momentul în care aveau loc la Bucureşti discuţiile cu FMI, mai mulţi oficiali români au spus că pachetul de finanţare extern va permite băncii centrale să mai disponibilizeze către bănci o parte din sumele constituite în RMO, bani pe care băncile să îi folosească pentru acordarea de credite.

Confuzia rolurilor

2009-03-25T04:26:00.000-07:00

Anomia romaneasca in practica, din nou.

Case: discutii pe marginea programului de restructurare la o companie romaneasca; participanti - directori, reprezentantii sindicatului din companie, reprezentantul federatiei sindicale la care este afiliat sindicatul din companie.

Pozitia administratiei: "Facem tot posibilul ca prin programul de restructurare sa ne incadram in tintele de reduceri de cheltuieli salariale cu minimizarea si eventual absenta totala a reducerii de personal."
Grand Jefe de sindicat: "Nu se poate asa, trebuie sa faceti concedieri, nu puteti sa apareti in tabel cu zero"

No further comments.

Ding-ding

2009-03-23T02:29:00.000-07:00

Cristian Preda vs. Crin Antonescu, sau perpetuarea atacului primitiv la persoana de catre unul dintre presupusii stalpi ai intelectualitatii romanesti profesionale (ca si competenta si etica declarata). Revin cu comentarii adica.

PDL-fun

2009-03-20T00:24:00.000-07:00

sau Corul Ingerilor fatza cu reactziunea

Pe scurt, tzeapa. O mare parte din Corul Ingerilor ar trebui sa-si dea seama ca valoarea lor politica (electorala) tinde spre zero - in sensul in care nu au direct nici voturi si nici resursele pentru a le cumpara, si ca au fost utilizati pentru o simpla asociere de brand. Adica pentru a suplimenta cu ceva legitimitate si credibilitate Titanul (de viitor, Titanic/Tiranic) - catre mase (in sensul consensului corporatist al valorilor - armata, biserica, intelectualii - valori sociale bune in general si despised in particular) sau catre audiente speciale (in primul rand extern). Nu in ultimul rand, vectori de comunicare de "noise", ieftini, dependenti si fara ambitii periculoase. PDL = "Basescu, banii si ardelenii", respectiv "proiectul de modernizare" ambiguu, partinitor si inconsistent VS. "proiectul de acaparare a statului", clasic, testat, natural si organic in politica romaneasca:D.

Citatele:
Cotidianul
„Modul în care a pus problema ne-a deranjat foarte rău. Dacă ai o problemă cu vreun candidat, vii la partid, discutăm şi poate găsim o soluţie, nu ieşi în public şi faci scandal. Oricum, doamna Mungiu nu avea nici o şansă să prindă un loc eligibil pe listă“, au comentat sursele citate. Una dintre condiţiile impuse de Alina Mungiu pentru a participa la alegerile pentru PE (să nu fi profitat sau să profite de pe urma poziţiei publice a lor sau a unui membru al familiei lor) o viza direct pe Elena Băsescu. Ulterior, preşedinta SAR a catalogat candidatura mezinei preşedintelui drept „o glumă“ şi a criticat virulent intenţia acesteia de a candida. În replică, şeful statului a acuzat-o într-un interviu televizat de „minimă lipsă de eleganţă“, pentru că nu l-a sunat să-i comunice opinia sa. Atacul preşedintei SAR la adresa fiicei şefului statului s-a numărat printre argumentele care au stat la baza demisiei Elenei Băsescu din PDL. Ea a spus că nu vrea să pună partidul în situaţia de a alege între ea şi intelectuali.

Şi Organizaţia de Tineret a partidului a reafirmat sprijinul pentru candidatura fostei lor colege. Într-un comunicat semnat de preşedinta Monica Iacob-Ridzi, tinerii PDL spun despre candidatura Elenei Băsescu: „Pentru organizaţia noastră, acest gest este, în acelaşi timp, şi un câştig, pentru că suntem convinşi că va reuşi să devină europarlamentar, iar după aceea se va întoarce în organizaţie mai puternică decât niciodată şi mult mai dificil de contestat. Candidatura ei demonstrează putere de decizie, viziune politică şi voinţă. Mai mult, credem în capacitatea ei de a performa în cariera politică“.

Dezbaterea constitutionala

2009-03-14T03:02:00.000-07:00

O dezbatere importanta si pierduta in sictirul stirilor cotidiene, inclusiv de catre mine. Dar planuiesc sa ma intorc:D, asa ca postez materiale pregatitoare:

Presidents with Prime-Ministers - Do direct elections matter?

"That institutions matter is by now a rather well-rehearsed mantra among social scientists. Just how much, when, and what types of institutions matter, however, is much less clear. This book investigates the consequences of one particular institutional choice—the selection mechanism
of a president in parliamentary systems. Discussions on the advantages and consequences of holding a direct popular election versus an indirect selection to choose the head of state are rare within the existing literature. Despite this, researchers blindly accept certain assumptions about direct presidential elections. A common argument is that direct elections enhance presidents’ legitimacy thereby increasing their activism and encouraging authoritarian tendencies. Another popular assumption is that direct presidential elections are more heavily contested and partisan, leading to polarization and divisiveness among political elites an within the electorate. Many scholars assume the validity of these theories without providing much empirical support. This book challenges the conventional wisdom by demonstrating that the mode of presidential selection has no significant effect on how a parliamentary regime functions.
The book demonstrates that compared to indirect selection methods, direct elections do not yield more active and contentious presidents, do not polarize political elites or society, and do not remedy political apathy. Rather, presidential activism in both “semi-presidential” and “pure parliamentary” systems is shaped by political opportunity framework—the institutional strength and partisan composition of both parliament and government; and the nature of presidential elections depend on the incentives and choices of political parties."

TRU

2009-03-09T23:30:00.000-07:00

Din Catavencu:

6 februarie, 2006 - "Băsescu devine astfel primul preşedinte care îşi pune problema echilibrului general al lumii româneşti. (...) Odată cu Traian Băsescu şi cu pragmatismul lui coerent începe, ezitant dar sincer, opera de reconstituire a dreptului public.";

Economie

2009-03-08T01:15:00.000-08:00

Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, sustine ca, in aceasta primavara, creditarea se va debloca, dar atrage atentia ca daca Romania ar fi avut acelasi ritm de crestere a creditarii ca in anii anteriori, fara sa resimta efectele crizei financiare, "ne-am fi inglodit in datorii" in cel mult doi ani.

Paradoxal, aceasta criza economica poate avea si efecte pozitive pentru Romania. Daca nu venea criza si continuam sa beneficiem de credite asa cum s-a intamplat in ultimii ani, probabil ca in decurs de un an sau doi ne-am fi inglodat in datorii", a spus Isarescu.
Pe de alta parte, el a mentionat ca Romania "sta inca sub spectrul franarii mult prea brutale a creditarii", care se va debloca in aceasta primavara.

"Nu reprosez nimic bancilor, cred ca se vor reaseza repede, asta insemnand ca in aceasta primavara vor reporni creditarea", a mai spus Isarescu, potrivit NewsIn.
El a precizat, insa, ca Romania are nevoie de echilibru "in abordarea tuturor problemelor legate de criza economico-financiara" si, totodata, a cerut pastrarea optimismului ca Romania va inregistra anul acesta o cresterere economica intre 1 si 2%.

Deprecierea leului era inevitabila dupa doi ani in care productivitatea s-a deteriorat puternic, iar competitivitatea acumulata anterior a fost erodata complet, sustine Mugur Isarescu, care a spus ca "trebuie sa fim multumiti" ca, in prezent, cursul de schimb nu a urcat mai mult.

"In ultimii doi ani, am asistat la o deteriorare puternica de productivitate si la erodarea in totalitate a rezervei de competitivitate acumulata anterior, devenind inevitabila cresterea cursului de schimb. Trebuie sa fim multumiti ca acum leul nu s-a depreciat mai mult, la noi variatia cursului nedepasind plus-minus 25%, in timp ce in alte tari din zona noastra variatia a fost de plus-minus 40%", a precizat guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei (BNR).
Pe de alta parte, Isarescu a admis ca BNR nu a avut informatiile necesare pentru a contracara tendinta pietii "de a se indrepta spre investitii mai putin productive, ca terenuri si locuinte, tendinta remarcata din 2002-2003 incoace".

"S-a schimbat mesajul public, toata lumea a vrut mai mult consum, retail-ul a adus mai mult profit", a adaugat Isarescu.

El a mentionat cursul de schimb ca un canal prin care efectele crizei financiare ar putea afecta Romania, alaturi de canalul comercial, 25-30% din PIB-ul Romaniei fiind realizat de exporturi, care acum au cazut prin disparitia pietelor, si canalul financiar, in conditiile in care finantarea externa a fost brutal limitata.

Revista Presei

2009-03-06T01:38:00.000-08:00

Politic
1. Lista PDL pentru PE probabilă: Monica Macovei, Theodor Stolojan, Cristian Preda, Marian Jean Marinescu, Traian Ungureanu, Alina Mungiu-Pippidi, Rareş Niculescu, Iosif Matula, Elena Băsescu, Andreea Vass. (Cotidianul). C: A M-P orchestreaza un lobby serios in presa "intelectuala" internationala (IHT, Economist) pro-Basescu, si se pare ca va continua cu un grup de shock pe aceeasi reteta in Parlamentul European.
2. Decizia premierului Emil Boc de a desfiinţa Cancelaria o transformă pe şefa Secretariatului General al Guvernului într-un superministru cu 800 de angajaţi în subordine şi cu foarte mulţi bani pe mână.Desfiinţarea Cancelariei primului-ministru a dus la creşterea atribuţiilor, dar şi a puterii Secretariatului General al Guvernului (SGG). În acest fel s-a stabilit că Daniela Andreescu are în subordine toate fondurile Executivului şi ale agenţiilor guvernamentale întrucât SGG este acum ordonator principal de credite pentru întregul aparat de lucru al Executivului, dar şi al mai multor autorităţi. Astfel, prin desfiinţarea Cancelariei au ajuns pe mâna Danielei Andreescu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Agenţia Naţională de Resurse Minerale, Agenţia Română de Investiţii Străine, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Agenţia de Compensare pentru Achiziţii de Tehnică Specială, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Agenţia Naţională Antidoping, Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor. (Cotidianul). C: Dna Andreescu este menajera Elenei Udrea; restructurarile sunt bun prilej de epurare si eventual schimbare de politici.

Economic
1. Rata somajului in Romania, care este in prezent de 5,1%, ar putea atinge 5,4% la sfarsitul lunii martie. Seful statului a explicat ca, daca la sfarsitul lui 2008 rata somajului a fost de 4,7-4,8%, in acest moment s-a atins cifra de 5,1%, iar pana la sfarsitul lunii se va ajunge la 5,4%. (HotNews)
2. Economia Romaniei s-ar putea contracta cu 3% in acest an, pe fondul incetinirii creditarii, arata un raport J.P. Morgan citat de NewsIn. Analistii bancii mai arata ca potrivit unui scenariu pesimist, rata creditelor neperformante in portofoliile bancilor romanesti ar putea ajunge la 15-20%, de la sub 3% la finalul anului trecut. (HotNews)

Crezul Corului Ingerilor

2009-03-06T01:35:00.000-08:00

Dupa esecul cu Emil Constantinescu, Liiceanu s-a retras din prim-planul vietii publice, revenind abia inaintea alegerilor din 2004, cand l-a sustinut pe Traian Basescu la alegerile prezidentiale. Desi nu se poate spune ca, la acel moment, increderea sa in Basescu era foarte mare, exista indicii ca Liiceanu a intuit ca Basescu are sanse sa devina un mare lider politic. Iata ce declara intr-una din conferintele tinute imediat dupa prezidentialele castigate, in 2004, de Basescu: "'Zodia Spanului' e zodia tiraniei incipiente care are la origine actul cathartic intrerupt al revolutiei din decembrie si un Harap Alb redus la tacere. E zodia in care l'uomo virtuoso machiavelic stie, dar nu poate face nimic intr-un context preponderent de orbire. Insa, potrivit scenariului lui Machiavelli, vine momentul cand coruptia devine extrema, cand ea sare in ochii tuturor, cand toata lumea afla ca Spanul e Spanul si nu Harap Alb. In momentul acela, un popor trebuie sa aiba o sansa nemaipomenita pentru a gasi un Harap Alb in viata, 'un cetatean virtuoso' care sa intrupeze scenariul machiavelic al binelui ce compune cu raul fara sa se lase corupt de el. Acel cetatean va fi constrans, spune Machiavelli, ca in situatia extrema creata sa aplice remediul brutal al unei (noi) revolutii". (Liiceanu, Despre minciuna, Humanitas, 2006) Al unei revolutii portocalii, am putea adauga, fara sa exageram.Asa cum Platon a incercat sa-si intrupeze utopia din dialogul Republica, facand apel la serviciile tiranului Dionysos din Syracuza, tot asa Liiceanu vede in Basescu o unealta pentru a desavarsi componenta politica si sociala a sistemului sau filosofic.

Arthur Suciu
Harap Alb sau tiranul peratolog
Publicat în Ziarul financiar la 22 Iunie 2007

In sfarsit activitate PNL

2009-01-23T02:34:00.000-08:00

Crin Antonescu la Adevarul si EvZ
http://www.adevarul.ro/articole/guvernul-tariceanu-a-sporit-birocratia.html
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/836700/Antonescu-quotLiderul-adevarat-al-Guvernului-este-Basescuquot/

Dinu Patriciu la Adevarul
http://www.adevarul.ro/articole/din-cinci-birocrati-patru-afara.html#adauga-raspuns

"M-ar putea întreba cineva de unde sunt suplinite veniturile în minus la buget. Răspunsul, spunea acolo, ar fi că trebuie diminuat numărul bugetarilor cu 80-85%. Nu asta am spus, ci altceva. Am spus că trebuie diminuat cu această proporţie numărul bugetarilor (la nivel local şi central) care se ocupă de administrarea bugetului. Numărul lor este enorm. Din peste un milion şi jumătate de angajaţi bugetari, mai mult de 50%, direct sau indirect, se ocupă de colectarea şi cheltuirea bugetului. Ei nu fac altceva decât să strângă, să distribuie, să prelucreze, să analizeze, să controleze date, să inventeze proceduri şi reglementări de cele mai multe ori absolut inutile. Numărul lor real e cu multă îndemânare ascuns în cheltuielile bugetare. Salariul mediu al acestor oameni este de circa 600 euro/lună/cap de om, dar cheltuielile totale prilejuite de existenţa lor sunt de peste 1.000 de euro, adică un total de 8,5 miliarde de euro anual. Raportând la PIB, asta înseamnă peste 5%. Iar reducerea ar însemna cam 600 de kilometri de autostradă sau vreo 63.000 de apartamente. Pe an!
Că este posibilă o reducere de 4/5 din numărul lor, sunt absolut convins. Experienţa m-a învăţat - şi, slavă Domnului, am restructurat câteva întreprinderi în viaţa mea - că 5/1 este raportul între numărul birocraţilor din sistemele de administrare generală a societăţilor foste de stat şi cei cu adevărat necesari atunci când sistemele de operare, raportare şi control sunt raţional construite."

My Comment on last:D
1. Corporatia (ca si companie comerciala in sensul anglo-saxon) si corporatismul sunt doua chestii diferite - http://en.wikipedia.org/wiki/Corporatism
2. Utilizarea de catre DP a sintagmei "statul nu este decat o corporatie" este nefericita dpdv academic. Daca inlocuim cu "organizatie" insa argumentul pare corect; orice stat este SI o organizatie imensa, iar companiile comerciale au preluat din secolul 20 stafeta inovatiei organizationale de la birocratiile statale si fortele armate. Orice organizatie trebuie sa aiba o misiune explicita si sa fie continuu optimizata pentru a-si maximiza rezultatele / atingerea obiectivelor in cel mai eficient mod posibil - adica minimizarea costurilor.
3. Orice organizatie umana, in particular de tip birocratic, are insa defecte si vulnerabilitati. De exemplu "misiunea ascunsa" a membrilor organizatiei, respectiv supravietuirea/cresterea organizatiei si cresterea puterii/statusului social a indivizilor, misiune care se poate opune intereselor stakeholderilor (Mini-referinte - Max Weber, Robert Michels, Principal-Agent Theory). Companiile comerciale sunt avantajate aici, atat pentru ca profitul este un rezultat mult mai clar si usor de masurat decat o misiune publica, cat si pentru ca investitorii sunt mai atenti, mai activi si mai puternici decat cetatenii fata de stat. Acesta este unul din argumentele liberale de baza pentru statul minimal, respectiv inevitabilitatea tentatiei de abuz de misiune si ineficienta a birocratiilor de stat.
4. Solutia tehnica propusa de DP poate fi detaliata ca si "implementarea metodelor de organizare a muncii, planificare si control, management al performantei etc" ale corporatiilor care au depasit deja ca si dimensiuni si complexitate administratia romana, deziderate incluse si in obiectivele declarate de reforma ale administratiei publice din Romania.
5. Implementarea acestei solutii este foarte dificila datorita sistemului politic si a culturii politice din Romania. In primul rand pentru ca cetatenii s-au obisnuit cu ideea ca nu au nici un fel de putere si drepturi fata de stat (si pentru mine cel mai eficient mod de a trata cu statul este sa te ascunzi cat mai bine). In al doilea rand, nici un guvern post-decembrist nu a reusit cu adevarat sa imblanzeasca imensul dinozaur administrativ mostenit. Aparatul administrativ al tarii este autonom/independent, si marea majoritate a politicienilor s-au resemnat cu gandul ca functiile politice de deasupra administratiei sunt simple sinecuri, in care eventual poti sa mai faci si niste smenuri, cu cooptarea si bunavointa subordonatilor "eterni". Sunt locuri in care aceasta realitate este incredibil de puternica si vizibila, de exemple Ministerul Afacerilor Externe.
6. Una din realizarile guvernului Tariceanu, amputata acum de Boc, este Secretariatul General al Guvernului (upgraded post-Nastase), in care s-a incercat formarea unui punct extern de presiune pentru reforma administratiei centrale, cu oameni tineri, inteligenti si din afara sistemului. O directie buna in care s-au facut pasi concreti, acum stersi cu buretele "epurarii" administrative.

Numiri diverse

2009-01-09T12:08:00.000-08:00

Chestorul de poliţie Virgil Ardelean, supranumit "Vulpea", a revenit la conducerea Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţiei Internă (DGIPI) din Ministerul Administraţiei şi Internelor, el înlocuindu-l pe fostul şef al instituţiei, Petru Albu, a anunţat ministrul Gabriel Oprea.
Mininistrul economiei, Adriean Videanu, l-a numit în urmă cu câteva zile în postul de consilier personal pe gorjeanul Marcel Hoară, fostul director interimar al Agenţiei de Dezvoltare a Zonelor Miniere. Surse apropiate spun că şi Ionel Manţog, fostul preşedinte al PD-L Gorj, urmează să fie numit într-o funcţie similară.
Ionel Manţog a fost trimis în faţa instanţei de judecată de către DNA pentru fapte asimilate celor de corupţie. Acesta a fost găsit vinovat de procurorii anticorupţie pentru că s-ar fi folosit de informaţii considerate clasificate pentru a cumpăra de la mai mulţi localnici din zonele care urmau să fie strămutate ca urmare lucrărilor miniere terenuri şi case. În locul acestora, lui Manţog i s-a construit o vilă de lux în cartierul Primăverii din Târgu Jiu.
Şi Marcel Hoară este un personaj destul de controversat, fiind cunoscut ca un apropiat al lui Manţog. Despre acesta s-a relatat în presă că, în perioada în care era director intreimar al Agenţiei Zonelor Miniere, şi-ar fi şters o sancţiune administrativă din dosar şi şi-a falsificat fişa postului pentru a putea participa la concursul de numire pe post. Au fost organizate şapte concursuri, dar au fost anulate pentru că Hoară nu îndeplinea toate condiţiile.

Lube the poor thing first pls

2009-01-09T03:31:00.000-08:00

"Comisia prezidenţială pentru analiza regimului constituţional îşi prezintă raportul în 14 ianuarie, la Palatul Cotroceni, în prezenţa şefului statului. Comisia a fost înfiinţată la mijlocul lunii mai 2008 cu scopul de a redacta un document care să identifice limitele politice şi constituţionale ale regimului de guvernare şi să sugereze cadrul dezbaterii privind revizuirea Constituţiei şi reorganizarea instituţională a statului, au declarat, pentru MEDIAFAX, surse oficiale. Comisia este condusă de profesorul Ioan Stanomir. Stanomir este profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti."

C: Chiar daca domnisoara in cauza nu mai e minora de ceva vreme, si nici chiar domnisoara pe bune, sper inca sa nu se incadreze tot la viol. Vorba lu' Zmeus de ieri la CSM, "ce lege doamna, eu lucrez cu Constitutia". Incepe sa sune a grup lol. Cadrul dezbaterii a fost deja bine delimitat, se cheama "majoritate confortabila" (adica nu doar in grup, ci si oral si in public).

Nutziiiii!!!!

2009-01-08T00:59:00.000-08:00

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/834807/Elena-Udrea-spaima-teroristilor/

„Unsă“ ministru al turismului, Elena Udrea a fost aşezată, prin semnătura premierului Emil Boc, la butoanele unui minicomandament de informaţii clasificate.
La înfiinţare, noul Minister al Turismului a primit, prin hotărâre de guvern, trei atribuţii de prim rang. Prima este protecţia informaţiilor clasificate, pentru care s-a înfiinţat şi un serviciu special, subordonat direct Elenei Udrea. A doua - prevenirea şi combaterea terorismului, sub umbrela căreia la Ministerul Turismului pot ajunge date cu grad maxim de securitate. „Să-i spună atunci Ministerul Informaţiilor şi Turismului sau Ministerul Securităţii Turismului“, a rezumat fostul ministru de resort al PSD, Dan Matei Agathon.
În fine, dacă în hotărârea de înfiinţare a Ministerului Economiei din aceeaşi zi acesta „are dreptul să solicite“ informaţii celorlalte autorităţi publice, HG 1719/30.12.2008 stipulează că Turismul „solicită“, iar instituţiile publice, inclusiv serviciile secrete sau societăţile comerciale la care statul este acţionar, „au obligaţia de a furniza datele solicitate“.

C: D-na Nutii, spaima Constitutii, e buna. La multe. Adica are rang de ministru, deci sta la masa mare. Are un minister creat din nimic, cu aparat de la zero, fara probleme si responsabilitati, si cu un buget de smenuri nesemnificativ fatza de cele ale coledzilor. Se pare ca se cam plictisea in aceste conditii triste, pe buna dreptate, ca si restul de proaspeti angajati din aparatul noului minister, alesi pe spranceana, ale caror fise de post vor fi in curand clasificate. Secretariatul General al Guvernului, numit si "ochii, urechile si pumnul de fier al primului ministru" in vremuri mai vechi, este deja al menajerei lui Nuti, imprumutata un pic la Cotroceni inainte, ca acolo erau prea multe obiecte de curatat si lustruit. Pe scurt, aparatul de turism si de stat, bine infipt in miezul palatului Victoria, va transporta harnic cafea, barfe vitale si documente secrete de la SGG la Nuti si inapoi la pleava. Cum care documente secrete, alea care ajung la primar sa le semneze dupa obicei, si ale caror curieri au nevoie de protectie anti-tero. Ca doar Al-Qaida stie cel mai bine unde sa loveasca la organele vitale si siliconate ale natiunii.

Marsavii noi de la marlani vechi

2009-01-08T00:45:00.001-08:00

Evenimentul Zilei, Calendarul crizei economice în 2009, Sorin Iordache, Duminică, 04 Ianuarie 2009

Valul care a măturat banii din buzunarele a jumătate din populaţia globului se va resimţi puternic şi în România, în câteva săptămâni. Creditorii ne bat deja la uşă, pentru că avem de rambursat peste 40 de miliarde de euro la începutul acestui an, potrivit analiştilor financiari.
Inflaţia şi impozitele vor creşte
Miliardele de euro pe care trebuie să le dăm acum provin mai ales din credite de refinanţare. „La aceste 40 de miliarde de euro trebuie să spunem sincer că mai avem şi un deficit de 14% din PIB! Va fi chiar mult mai grav decât se vede în aceste zile. Vom avea o primăvară tristă. Şi nu situaţia internaţională este de vină! Plătim propria noastră greşeală“, atrage atenţia analistul economic Ilie Şerbănescu. El îi arată cu degetul pe vinovaţi.
„Fostul guvern, în general, şi Tăriceanu cu Vosganian - în special! Încă de la început li s-a atras atenţia că această creştere economică din ultimii zece ani, deşi reală, este nesănătoasă pentru că s-a bazat doar pe consumul din import. De aceea, după acest deceniu de „creştere“, nu ne-am ales cu nimic, ci doar cu datorii enorme“, explică Şerbănescu. El spune că populaţia va simţi în curând pe propria-i piele aceste greşeli de guvernare. „Este clar, leul va scădea din ce în ce mai mult faţă de euro. Este de aşteptat o creştere nu doar a inflaţiei, ci şi a impozitelor. Şi aceste trei nenorociri îl vor sufoca încet dar sigur pe omul de rând, nu pe cel cu Ferrari. Guvernul actual nu are prea multe portiţe de scăpare; doar să se împrumute din nou la Fondul Monetar Internaţional (FMI). Dar această instituţie nu ne va credita decât cu bine-cunoscutele condiţii, cu care a făcut-o şi altă dată: creşterea impozitelor şi îngheţarea salariilor. Şi vom accepta, pentru că avem nevoie de FMI ca de aer!“, avertizează analistul financiar.
„Vom avea o primăvară tristă“
Datoriile pe care România le are de achitat în săptămânile ce urmează nu pot fi acoperite complet decât prin contractarea altor credite.
„Ne putem baza pe vreo 5-6 miliarde de euro de la românii care muncesc afară, mai putem primi tot cam atâtea din investiţii străine. Dar este greu de crezut că FMI ne va împrumuta cu mai mult de 20 de miliarde. Restul le vom obţine tot sub formă de împrumuturi de la alţi creditori care, văzând că FMI ne ajută, vor avea încredere şi ne vor împrumuta diferenţa de până la 40 de miliarde“, explică Ilie Şerbănescu.
„Loviturile la buzunarul românului vor veni întâi şi întâi din explozia preţurilor la raft ale produselor, nu mai departe de sfârşitul acestei ierni. În lunile care vor urma, va creşte preţul energiei. Şi la vară, mulţi români nu vor mai avea parte de vacanţele pe care le făceau în anii anteriori. Dar, până la sezonul estival, este clar că vom avea o primăvară tristă“, este pesimist analistul financiar, care a atras atenţia asupra acestor pericole încă de acum cinci ani.

Bugetul 2009 pe servetel

2009-01-07T22:56:00.000-08:00

Cotidianul - 07.01.2009
"Bugetul refăcut pe 2009 va fi calculat pe baza unui curs de schimb de 4 lei pentru un euro, după ce Comisia Naţională de Prognoză şi-a revizuit estimările macroeconomice pentru anul curent."
Potrivit unui comunicat dat ieri de Ministerul Finanţelor, bugetul noului guvern se bazează pe un salariu mediu brut de 1.702 lei anul acesta. Salariul mediu brut utilizat de Ministerul Finanţelor în fundamentarea bugetului asigurărilor sociale pe 2008 a fost de 1.550 de lei. Bugetul pe 2009 făcut de fostul guvern se baza pe un PIB de 578,5 miliarde de lei.
Bugetul actualului guvern se va axa pe o valoare nominală a PIB de 588,1 miliarde de lei (147 de miliarde de euro). „Revizuim în creştere şi valoarea Produsului Intern Brut, pentru că PIB pe 2008 a fost ceva mai mare decât ne aşteptam, şi atunci şi baza de la care creşte economia în 2009 este mai mare“, ne-a spus Ghizdeanu. Alte ipoteze pe care este fundamentat bugetul sunt o creştere economică de 3,5%, o inflaţie medie de 5,3% şi un deficit al bugetului consolidat de 1,7-2% din PIB. Lista de venituri şi cheltuieli ale statului a fost deja reproiectată şi pusă în acord cu noile condiţii macroeconomice, cu programul de guvernare şi cu luarea în calcul a efectelor crizei asupra economiei. Ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea, a „auditat“ toate aceste cifre cu ajutorul Băncii Naţionale, unde a avut marţi o discuţie cu guvernatorul Mugur Isărescu.

Ministrul de Finante mai spunea ca ar putea modifica in urcare tinta de deficit bugetar pe 2009 de 1,7% din PIB, daca deficitul din 2008 se va adanci peste asteptari, ca urmare a scaderii drastice a incasarilor din lunile noiembrie si decembrie ale anului trecut.

Comments:
1. Bugetul pe 2009 era depus spre aprobare in Parlament de ceva vreme, dar tuturor li se pare perfect normal sa fie facut de la zero again.
2. Cursul de schimb este deja la 4+, si va urca in continuare atat timp cat guvernul nu va face nimic pentru a reduce deficitul comercial. De ce? Pentru ca este o corectie normala, care ar putea fi prevenita prin politici monetare ale BNR daca ar exista garantia unei interventii adecvate a guvernului. As such, cat e Isarescu on it, cursul va continua sa urce si consumul va incepe sa scada pana la echilibrare (wishful thinking).
3. Cresterea prognozata a salariului mediu brut si revizuirea valorii PIB-ului si a ratei de crestere - iar par foarte optimiste, mai degraba un plan decat o prognoza.

Revista interesata a presei

2009-01-07T22:53:00.000-08:00

Cotidianul

Ilie Sârbu: „Eu şi Băsescu am crezut şi am lucrat doi ani pentru alianţa PSD-PDL“
07 Ian 2009 Mihaela Radu
Ilie Sârbu, actual ministru al Agriculturii, vicepreşedinte PSD şi un apropiat al Grupului de la Cluj, face o dezvăluire surprinzătoare despre cât de vechi sunt negocierile pentru formarea actualei coaliţii.

Cum vă simţiţi din nou la Minister şi mai ales în noua formulă guvernamentală?

Mă înţeleg foarte bine cu noii colegi, mai ales cu premierul Emil Boc care este neaşteptat de deschis. Adevărul este că mulţi nu au crezut în această Alianţă, dar eu sunt unul dintre cei care au crezut şi au lucrat pentru crearea ei. Am tot spus că de doi ani se lucrează la ea şi eram mirat când, în emisiunile televizate la care participam şi spuneam despre aceste discuţii, ceilalţi politicieni negau. La un moment dat am renunţat să mai vorbesc despre acest lucru. În Alianţă au crezut şi alţii, iar preşedintele Băsescu a fost unul dintre susţinătorii ei.Am colaborat bine cu dânsul când am fost preşedintele Senatului. Adevărul este că pe unii dintre partenerii noştri îi cunoşteam bine, deşi nu am afaceri cu nimeni, cu unii precum dl Berceanu am colaborat în Parlament, cu dl Blaga am mai discutat ca ardelenii, dar pe domnul Boc nu îl ştiam deloc, decât de la televizor. Acum sunt plăcut surprins de cum gândeşte şi acţionează. Dacă nici această Alianţă nu rezistă, oamenii chiar nu mai au de ce să creadă în politică. În contextul economic actual, este o şansă pentru noi să dovedim că se poate, iar dacă nu merge, poate unii oameni politici chiar nu-şi mai au rostul.