Zilele Infamiei

vs. idle days cat se infig baietii si fetele in cascaval. Preluare integrala si neautorizata.

O Românie de inventat
22 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Cât de mult s-a schimbat România în cei douăzeci de ani de la căderea lui Ceauşescu? Un instantaneu de campanie, o simplă fotografie de familie (politică) în care s-au strecurat şi ceva securişti, sugerează unde am ajuns.

Căci, la douăzeci de ani după căderea comunismului, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, la Cetate, într-o comună situată în sudul Doljului, la Dunăre, aproape de Calafat, Mircea Dinescu, un fost opozant al regimului Ceauşescu, a fost ameninţat, de faţă cu fostul şi actualul preşedinte al României, cu surghiunul în Bulgaria. Iar acesta nu doar că nu a reacţionat, ci a şi aprobat mai mult decât tacit ameninţarea primarului Craiovei. Faptele par cunoscute. Însă în spatele candidatului se afla nu numai deja cunoscutul Gigi Neţoiu, fost ofiţer de Securitate care a avut sub supraveghere scriitori, în particular pe Dan Deşliu, care protestase public la adresa regimului ceauşist, dar şi alţi membri ai partidului prezidenţial cu funcţii în Securitate şi în aparatul de partid comunist.

De exemplu, primarul Bechetului, Costică Tulitu, fost ofiţer al aceleiaşi Securităţi, aflat la Braşov în perioada fierbinte dintre 1987 şi 1989, ori Vergică Şovăilă, primarul comunei Călăraşi, fost activist de partid şi preşedinte de CUASC în sudul Doljului până în 1989, care a migrat de la PSM la PSD pentru a se regăsi, după 2005, în PD.

O autentică falangă anticomunistă! Deşi campania s-a terminat între timp, aşa cum sună sloganul la modă acum, cei trei colaboraţionişti au rămas tot acolo. Iar tristul fapt că un fost disident a fost ameninţat, pe când securiştii şi activiştii fostului partid comunist sunt în continuare la cârmă, nu pare deloc o glumă răsuflată de campanie.

Tot după douăzeci de ani de la căderea „monarhiei de drept dialectic“, cum numea cu ironie şi mâhnire regimul comunist Bellu Zilber, noul mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu a fost inaugurat sub semnul republicii de drept divin. Un ceremonial straniu, demn de un stat teocratic, în care preşedintele este unsul lui Dumnezeu, a fost pus în scenă pentru jurământul de învestitură. Şi, deşi la începutul acestui nou mandat Traian Băsescu aminteşte printre priorităţile sale democraţia şi consensul naţional, chiar din primul moment a preferat să pozeze în preşedintele ortodocşilor. Cât despre minorităţi, etnice, religioase sau filozofice, fără respectul şi susţinerea cărora democraţia nu poate exista, nu prea s-au auzit multe lucruri. Poate şi pentru că întregul discurs prezidenţial a fost concentrat pe reforma statului.

Un stat a cărui structură instituţională şi politică seamănă, cel puţin la suprafaţă, cu cea a „vechiului regim“. Concentrată în jurul parlamentului monocameral, viziunea prezidenţială privind modernizarea statului nu pare să iasă din capcana antiparlamentarismului. Să fie tot starea de campanie de vină?

Şi tot la douăzeci de ani de la căderea comunismului, în acelaşi discurs prezidenţial, dialogul cu opoziţia politică, socială sau civică nu şi-a găsit locul printre priorităţile preşedintelui. Legitimitatea acestora pare să depindă doar de asocierea la proiectul prezidenţial. Ca şi în atât de hulita epocă a lui Ion Iliescu, consensul nu pare să aibă sens decât dacă funcţionează în direcţia indicată naţiunii de preşedinte.

Herder credea că omul este mijloc pentru politică, dar scop pentru morală. Iar în cei douăzeci de ani politica nu a lăsat prea mult loc moralei. Cele trei ipostaze prezidenţiale prezentate mai sus vorbesc atât despre schimbare, cât şi despre continuitate în România postcomunistă. O Românie care se află încă la răscruce, fracturată între un trecut pe care nu îl poate ignora şi un viitor pe care nu reuşeşte să îl inventeze.

Divide et impera
08 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Nici nu a fost confirmat bine ca învingător al alegerilor prezidenţiale că preşedintele Traian Băsescu a şi început în forţă acţiunea de destructurare a sistemului politic existent.

Prin declaraţii şi conversaţii telefonice, Traian Băsescu a stârnit deja dihonia în partidele adverse. Dacă PSD-ului i-a indicat chiar capetele ce trebuie să cadă, Mircea Geoană şi Viorel Hrebenciuc, pentru PNL a utilizat tactica ofertei telefonice adresate lui Călin Popescu Tăriceanu. Poziţionat la „dreapta“, interesat de revenirea partidului la guvernare şi de „corectitudinea“ ideologică, fostul prim-ministru pare mai preocupat acum de recuperarea sprijinului organizaţiilor teritoriale ale partidului decât de viitorul regimului politic românesc. Dar viitorul regimului politic a fost atât în centrul dezbaterii de la alegerile prezidenţiale - căci ce altceva exprima referendumul antiparlamentar care trebuia să justifice introducerea unui regim prezidenţializat cu puternice accente personale? Iar participarea la guvernare fără garanţii sigure în privinţa regimului politic şi a democraţiei consociative nu ar însemna decât atragerea PNL pe traiectoria politică a lui Traian Băsescu şi, în cel mai bun caz, transformarea partidului într-o anexă a Cotroceniului.

După aceste alegeri, societatea românească e mai scindată ca oricând, dar discursul preşedintelui, deloc consensual („un fleac, i-am ciuruit!“), nu indică vreo schimbare de atitudine.

Iar „galeria“ îl încurajează să continue pe aceeaşi cale. După momentele de incertitudine de duminică seară de după anunţarea rezultatelor exit poll-urilor, curtea de la Cotroceni şi suporterii săi jubilează. Victoria îi stimulează. Şi chiar dacă au anunţat că vor fi îngăduitori atât cu cei „învinşi“, cât şi cu cei ce, grăbiţi să prindă un loc în vagonul cu orchestra, se grăbesc să declanşeze „marea răfuială“. Căci monarhia plebiscitară inaugurată de Traian Băsescu nu îi recunoaşte drept cetăţeni ai săi decât pe cei ce participă la ritualul sacralizării liderului şi votează cu acesta. Curteni, dar deloc curtenitori, aceştia se şi grăbesc să ceară socoteală celor ce nu au aderat la cultul personalităţii. Nu începuseră deja din campania electorală să ameninţe cu expulzarea indezirabililor (eventual în Bulgaria) şi dezvăluiri terifiante despre trecutul lor? Şi cum victoria la limită şi suspiciunile de fraudă minează noul mandat, relegitimarea prin forţă a liderului devine o opţiune valabilă.

În aceste condiţii, pentru ca „reforma“ să reuşească va fi nevoie ca România să rămână fără opoziţie politică sau civică. Căci un preşedinte-jucător nu are nevoie de cetăţeni prea critici şi uneori revoltaţi, ci de supuşi docili. Şi, cu un parlament unicameral docil şi un guvern personal, reforma statului va transforma România după chipul şi asemănarea conducătorului său.

Politica diviziunii naţionale nu va reuşi însă decât atunci când, redusă la un spectacol otevizat, politica nu va mai presupune şi participarea cetăţenilor la conducere. Divizaţi între cei „buni“ şi cei „răi“ în funcţie de votul sau de preferinţele lor politice, românii vor asista la permanentizarea crizei ca formă de guvernare. Doar astfel acest tip postmodern de autoritarism se va putea justifica.