Cruciada Altei Realităţi

Președintele acuză Parlamentul de trădarea interesului național pentru că nu îi votează Guvernul lui. La mișto, Berceanu se întreabă cum poate un președinte fără carnet de conducere să conducă o țară, ceea ce, tot la mișto, e mai nasol decât un președinte cu carnet și brevet care conduce mașina, și țara, în stare de ebrietate. Un fost golan de piața Universității ajunge să-l ierte oarecum pe Iliescu, la gândul că alții, mai irascibili, dacă ar fi fost în locul lui ar fi curățat contestatarii cu tancurile mai degrabă decât cu bâtele minerilor.

De ceea ce vă e frică nu scăpați, adică de schimbarea în bine a țării, completarea doamnei Macovei la sloganul cruciat. Cruciadă în care nu mai contează cine ești, ce ai făcut, ci doar de partea cui ești. În care discursul general și aruncător de vină la alții este mai credibil și mai palatabil decât cel care propune ceva concret, chiar dacă dificil (”să trăiți bine” e clar o politică publică mai realistă decât a trimite prin poștă medicamentele acordate prin sistemul public de sănătate şi plătite de stat, cel puțin în secolul românesc 21).

Cruciada încolonează oameni din ce în ce mai disperați, unii disperați pentru că știu ce se întâmplă, ce fac, ce își asumă și ce au de pierdut, alții disperați că nu mai au nimic de pierdut, nu știu ce se întâmplă, și li se spune că salvarea vine prin lapidarea și decimarea Parlamentului și a tuturor celor care se află în fața mai degrabă decât în spatele steagului.

Și totuși care este viitorul de aur de după victoria în lupta de clasă și eliminarea unei clase politice mișelnice?

1. Președintele crează guvernul lui și îl pune la treaba. Dacă Parlamentul are ceva de comentat se duce acasă, vinovat de trădarea interesului național. Dacă un Parlament proaspăt ales nu e suficient de gentil, poate fi persuadat și prin decimare, alergat prin Parchete*, redus la salarii și pensii. Pentru a elimina orice formă de compromis politicianist, Guvernul își asumă pachete de legi, pentru a scăpa de chinul ordonanțelor de urgență eventual respinse și pentru a beneficia direct de umbrela persuasiunii prezidențiale. Presiuni împotriva parlamentarilor și partidelor se mai pot exercita prin încă două mecanisme interesante, respectiv retragerea* (recall) aleșilor de către electorat și eliminarea monopolului legislativ* (votarea la referendum de inițiative legislative). Știm deja că președintele poate face referendum când și cum vrea el.

2. Avocaţii interesului public rămân în continuare magistraţi, pe un nemeritat picior de egalitate cu judecătorii. CSM-ul e însă îmbogăţit cu candidaţi propuşi de preşedinte* şi votaţi de Parlament, care se adaugă procurorilor pentru a putea în sfârşit înclina balanţa deciziei în direcţia potrivită. Curtea Constituțională rămâne independentă de justiție, iar Înalta Curte rămâne singura instanţă reală a ţării, cu sute de mii de dosare, justificând (pe un traseu mai lung care înseamnă însă nefuncţionarea adecvată a sistemului) mustrările şi continua intervenţie prezidenţială.

3. Între toate puterile statului, preşedintele este deasupra tuturor. Doar in caz că uită să îşi ia pastilele şi devine un pericol public, poate fi acuzat de înaltă trădare* (dacă a vândut ţara într-un moment de neatenţie). Altfel, e de neclintit în exprimarea voinţei populare timp de cinci ani, cu guvernul lui şi dominând fără drept de apel celalalte două puteri în stat. Atunci când îşi termină mandatele, e timpul să se demonstreze loialitatea unui Medvedev.

Democratia va fi astfel ancorata solid in rugaciunile noastre pentru decizia inspirata si inteleapta a OMULUI. Sa avem deci putin incredere. Democracy is people having blind faith in THE man, cam tot pe acolo cu comunismul cu faţă umană. *Stelutele sunt selectii din propunerile de modificare a constitutiei

Joc de glezne II (the dirty smell of appeasement?)

Doar pentru contrastul de declaratii intre cei ce par calmi, constitutionali si constructivi si cei care striga hotii si incearca sa schimbe sistemul exclusiv in favoarea lor, cu argumente pur 'rabble-rousing'. Pe mine ma sperie oarecum ceea ce vad, si anume ca pare opozitia sa creada ca avansul electoral "aparent" in anumite sondaje va fi mai mare decat frauda. Sau poate e o speranta relativ fragila in influenta marelui licurici si a cuvintelor lui Joe Biden?

+++
Preşedintele statului, Traian Băsescu, a declarat, la ieşirea de la Colegiul Director al PD-L, că prin votarea declaraţiei politice de susţinere a lui Klaus Johannis la funcţia de prim-ministru, se vede "miza dărâmării Guvernului Boc", care a fost, în opinia şefului statului, să nu se desfăşoare referendumul pentru unicameral propus de el.

"Uşor uşor vedeti miza, unul din obiectivele coaliţiei PSD PNL a fost să nu se desfăşoare acest referendum pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari, iar un preşedinte care nu are Guvern care să-i susţină decretul de organizare a referendumului, practic nu poate să organizeze referendumul, pentru că preşedintele emite decretul, iar Guvernul trebuie să-l pună în aplicare. Aceasta a fost mare miză a dărâmării Guvernului Boc, evitarea referendumului", a declarat şeful statului.

Referitor la scrisoarea pe care o va primi din partea coaliţiei din opoziţie, Băsescu a răspuns că le va scrie şi el, la rândul lui, o scrisoare în care le va aminti parlamentarilor prevederile constituţionale legate de desemnarea primului-ministru.

Băsescu a comentat şi adoptarea de către PSD, PNL, UDMR şi grupul minorităţilor,în Parlament, a unei declaraţii politice de susţinere a lui Klaus Johannis ca premier, recomandându-le partidelor care-l sprijină pe primarul Sibiului să se înscrie oficial ca alianţă la Tribunal.

"N-am observat să fi fost la tribunal (despre coaliţia opoziţiei - n. red.). Confundă locul în care se oficializează coaliţiile. Dacă sunt o coaliţie legal constituită eu invit PSD, PNL UDMR să meargă să se înregistreze la tribunal pentru că alianţele parlamentare se sparg si am experienţa a două guverne", a afirmat şeful statului.
+++
Preşedintele Traian Băsescu a venit la Biroul Electoral Central pe jos, lăsând coloana oficială pe Calea Victoriei,din cauza aglomeraţiei. Băsescu a fost întâmpinat de liderii PD-L, în frunte cu Emil Boc şi miniştrii Cabinetului demis în urma moţiunii de cenzură.

"Ce aţi făcut măi, mi-aţi picat referendumul?", s-a adresat şeful statului râzând, Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, pe care a remarcat-o în mulţime.
+++
Parlamentarii au adoptat, cu 252 de voturi pentru şi doar două împotrivă, declaraţia de susţinere a lui Klaus Johannis pentru funcţia de prim-ministru. Această declaraţie este o premieră absolută în Parlamentul României. Parlamentarii PD-L au părăsit sala în timpul dezbaterilor.

"Un act de natură eminamente politic", a caracterizat Mircea Geoană, preşedintele Senatului, declaraţia Parlamentului pentru susţinerea lui Klaus Johannis ca premier. Procedura nu a mai fost folosită şi este considerată de PD-L ca fiind de natură să provoace "dezordine constituţională". Pe ordinea de zi, punctul referitor la intenţia opoziţiei -PSD, PNL, UDMR- şi a grupului minorităţilor figurează sub denumirea: "dezbaterea situaţiei politice actuale şi adoptarea unei Declaraţii cu caracter politic, conform art.1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului".
+++
Primarul Sibiului Klaus Johannis a mulţumit astăzi pentru aprecierile pozitive la adresa lui făcute de liderii partidelor care îl susţin.

"Mulţumesc pentru aprecierile pozitive la adresa mea din partea domnilor preşedinţi Mircea Geoană, Crin Antonescu, Marko Bela şi a liderului grupului minorităţilor naţionale, domnul Varujan Pambuccian şi pentru susţinerea mea de către noua majoritatea din Parlament prin vot deschis. Salut această noutate în politica parlamentară: adoptarea unei declaraţii politice prin votul Camerelor reunite", a declarat Johannis.

Johannis a mai spus că demersul de astăzi dovedeşte că Parlamentul s-a transformat "dintr-un actor reactiv, într-un actor proactiv de pe scena politică românească".

El a apreciat că Guvernul actual va rămâne până după alegerile prezidenţiale, iar după alegeri situaţia va trebui reevaluată. "Eu cred că vom avea un guvern demisionar (demis, n.r.) până după alegeri. Ce va fi după alegerile prezidenţiale vom vedea", a spus Klaus Johannis.

În ceea ce priveşte criza politică, Johannis a spus că nu este relevant cine este mai vinovat pentru situaţia actuală, ci important este să se găsesscă o soluţie. "Nu sunt îngrijorat chiar deloc în ceea ce priveşte evoluţia democraţiei din România pentru că tot ceea ce se întâmplă acum este în termenii Constituţiei. Soluţiile vor apărea chiar dacă noi am vrea ca ele să apară mai repede şi cred că s-a creat o falsă impresie că suntem sub presiunea minutelor sau orelor", a precizat primarul Sibiului.

Declaraţia de susţinere a primarului Klaus Johannis ca premier, propusă de opoziţie, a fost adoptată, miercuri, cu 252 de voturi pentru şi două împotrivă. Parlamentarii PDL nu au participat la şedinţă.

+++
Preşedintele PD-L, Emil Boc, a declarat astăzi, la finalul şedinţei Colegiului Director al PD-L, că răspunsul democrat-liberalilor la Declaraţia pro-Johannis adoptată de opoziţie se află în textul Constituţiei, cel care prevede că preşedintele desemnează premierul.

"Răspunsul nostru se află în textul Constituţiei, iar textul Constituţiei este foarte clar şi explicit: preşedintele României desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, iar Parlamentul trebuie să se pronunţe în raport cu această desemnare a preşedintelui", a spus Boc.

Boc a mai precizat că PD-L susţine în continuare referendumul pentru reducerea numărului parlamentarilor. Boc a mai subliniat că clasa politică românească trebuie să înţeleagă o dată opentru totdeauna că vremea privilegiilor a trecut şi că este vremea egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.

"În perioada următoare să sperăm că, prin ceea ce românii vor face la referendum, îi vor determina pe cei de la PSD şi PNL să abdice de la privilegiile pe care le păstreză cu dinţii şi, în sfârşit, românii să aibă un parlament cu un număr decent, maxim 300 de persoane", a mai spus Boc.

Consecvență vs. slugărnicie (joc de glezne)

Trebuie să fac o declarație de dragoste, cel puțin în sensul ING de asigurare de viață, protecție împotriva riscurilor viitorului, asigurare de familie etc. Către Adriana Săftoiu, a whole lotta love și mulțumesc pentru speranța normalității și raționalității publice:). Pentru că mă face să mă simt mai puțin autist vorbind de teorie și principii în România.

În care ne întoarcem pentru moment, parafrazând, cu ce vorbește OMUL ”despre criza economică și politică, pensii și salarii”, seducătorul de partide Lucian Croitoru, FMI, tranșe pentru salarii și foarte multe alte lucruri serioase* (şi eu am obosit). Domnul Boc apare la televizor perfect dopat, capabil să recite la o apăsare de buton şi chiar să bage din sampler răspunsuri la întrebări şi atacuri, toate astea fără ca măcar să clipească. Când rezist mai mult de cinci minute, o fac cu speranţa ca cineva dă o pocnitoare sub masă, poate iese şi el din transă. Ţara este condusă magistral de la televizor, în timp ce în subteran se lucrează pentru reformarea sistemului politic prin eliminarea alternativelor.

Aflăm, totuşi, că ţara are nevoie doar de parlamentarii care îşi permit să-şi finanţeze singuri campania electorală în sistem uninominal şi traiul în mandat şi după, un fel de preselecţie (sistemică sic) pentru bişniţarii care nu lasă o carieră în urmă, care au cunoştinţele şi aptitudinile pentru a-şi face mandatul lucrativ, şi care sunt capabili să înţeleagă preţul corect al unui vot respectiv pierderile contabile ale unei eventuale dizolvări. Trebuie să fie şi mai puţini, ca validarea unui guvern să nu coste totuşi o avere, şi să fie şi poporul fericit că are un Parlament ieftin (în competiţie directă cu litiul de la Altex, evident). Mai aflăm şi că cea mai importantă relaţie în stat este cea dintre preşedinte şi premier, neînţelegerile conjugale ale acestora fiind „un dezastru pentru ţară” (in aceeasi teorie a statului auto-suveran si autocefal mentionata anterior).

Alții vorbesc de violenţă politică, război civil**, lovitură de stat, ritual de sinucidere colectivă (Cosmin Guşă re PDL). Adică riscul asumat ce nu-şi are locul în realitatea discursivă a bunului simţ prezidenţial, în care partidul închipuitei modernizări pluteşte în transă pe propriile sondaje.

Construcţie rapidă Antonescu-Johannis, parafrazată – continuăm să fim mult prea uşor tentaţi să discutăm jocurile cu pietricele şi mărgele ale preşedintelui, nu trebuie să cedăm şi să acceptăm o logică neacceptabilă şi o realitate inventată şi absurdă. Trăitul în România nu este o fatalitate. Şi nu, Geoană NU este penibil atunci când vine cu idei de politici publice care au funcţionat în alte ţări europene.

Johannis rezistă stoic pictatului pe sticlă, şi spune la obiect că orice guvern real va face în următoarele trei luni managementul crizei economice şi politice, prin decizii care să balanseze pe lamă bugetul, cu minim de victime persoane fizice sau juridice. Cu rezultate care nu se judecă politic ci se măsoară contabil, în speranţa că va veni şi un moment în care se vor negocia, planifica şi executa politici publice care să exprime politic preferinţele cetăţenilor alegători (în ideea stranie că un Parlament va atenua volatilitatea extremă a voinţei populare, cel puţin aşa cum transpare ea din porta-vox-populi prezidenţială). Nu un program politic de câştigare a alegerilor prezidenţiale adică.

Gândire pozitivă de la Caţavencu cel aservit: „Traian ne lasă, dacă ne lasă, în sărăcie şi un pic dezorientaţi. Adică în criză politică, economică şi de nervi. Dacă n-am trăi în 2009, dacă n-ar exista hidrocentrale, penicilină, televiziune prin cablu, petrol, democraţie, dacă n-ar exista UE, NATO şi FMI, dacă n-am trăi protejaţi de tehnologie şi de luciditatea globală a unei umanităţi occidentalizate, s-ar putea zice că situaţia e gravă. Dar aşa, e doar comică. Nu e război, nu e secetă, nu sunt lăcuste şi nici epidemie de ciumă. Pământul nu se va izbi de meteoriţi uriaşi, nu vor reapărea dinozaurii, nu va dispărea, pe durata vieţii noastre, stratul de ozon şi, în următoarele cinci generaţii, Universul nu se va răci. Ce mai contează că Traian al nostru dă semne imperiale şi dinastice, că vrea să dizolve Parlamentul fără să fi ţinut minte corect ce scrie în Constituţie, că îşi bate joc de sensul uman al conceptului „majoritate“ şi că uită, în cezarica lui îngâmfare, rolul sănătos pe care-l joacă în democraţie proştii rotiţi la termen?”

*„În general, nimeni nu realizează 51% în Europa pe sistemele electorale existente. Nicăieri mandatul de formare a guvernului nu se încredinţează altcuiva decât partidului cu cel mai mare număr de parlamentari. La noi ne trezim cu o abordare balcanică în care vii şi spui: ne adunăm noi, cei mai mici, că nu contează ce a votat românul, contează ce stabilim noi când ne adunăm la Grivco la domnul Voiculescu, şi mă duc eu Geoană cu Iliescu şi stabilim noi, le-o dăm noi la ăştia care au câştigat.

** Testul de rezistenta al Constitutiei (Horatiu Longitudini Atitudini 16-Oct-2009 16:31, comentariu in Cotidianul online)

In urma cu 15 ani, un prieten ma intreba ce se intampla daca Guvernul, la expirarea mandatului Parlamentului, refuza, pur si simplu, sa organizeze alegeri in termenul prescris de Constitutie. El voia, de fapt, sa-i spun care este sanctiunea nerespectarii, de catre una din autoritatile statului, a obligatiilor ei constitutionale. Am realizat ca nu exista un organism mai inalt decat Parlamentul, Presedintele si Guvernul, abilitat sa le aplice amenzi ori sa-i constranga politieneste la indeplinirea obligatiilor lor constitutionale. Intr-un regim constitutional, de la un anumit nivel in sus, totul se intemeiaza doar pe ratiune si urmarirea scopurilor vizate de Constitutie. Asa, de pilda, Presedintele nu poate desemna, la infinit, falsi candidati la functia de prim-ministru, care sa-i spuna, dupa 3 zile, ca nu pot alcatui un guvern din cauza imposibilitatii de a realiza o majoritate parlamentara, si ca, din acest motiv, "isi depun mandatul". Asta, cu scopul evident al Presedintelui de a mentine cat mai mult timp in functie un guvern al carui mandat a incetat, pentru motive pe care le stim. In zilele din urma, mai multe persoane publice, specializate sau nu in dreptul constitutional, au apreciat ca, in conditiile existente, Constitutia are "multe lacune". Legea fundamentala, ca orice alt corp normativ, nu e perfecta. Dar lacune care sa faca imposibila deblocarea unei situatii politice nu exista. Constitutia nu e o carte de bucate, cu retete continand detalii de nivelul normelor metodologice. N-are nevoie de asa ceva. Nicaieri pe planeta. Daca in SUA, vicepresedintele se enerveaza si nu vrea sa-si exercite votul de balotaj in cazul unui 50:50 in Senat, blocand astfel adoptarea unei legi, Obama il baga intr-o sedinta si problema se rezolva. Solutia este, intotdeauna, ratiunea si urmarirea scopurilor constitutionale, nu a celor personale. Iar daca recursul la rationalitate nu e posibil, atunci sanctiunea, adica, de fapt, alternativa la o Constitutie, este razboiul civil.

Matematici individuale (adica dupa socoteala fiecaruia)

A. A pervasive pattern of grandiosity (in fantasy or behavior), lack of empathy, and hypersensitivity to the evaluation of others, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, as indicated by at least five of the following:

1. Reacts to criticism with feelings of rage, shame, or humiliation (even if not expressed)
2. Is interpersonally exploitative: takes advantage of others to achieve their own ends.
3. Has a grandiose sense of self-importance, e.g. exaggerates achievements and talents, expects to be noticed as "special" without appropriate achievement.
4. Believes that their problems are unique and can be understood only by other special people.
5. Is preoccupied with fantasies of unlimited success, power, brilliance, beauty or ideal love.
6. Has a sense of entitlement: unreasonable expectation of especially favorable treatment, e.g. assumes that they do not have to wait in line when others must do
7. Requires constant attention and admiration, e.g. keeps fishing for compliments.
8. Lack of empathy: inability to recognize and experience how others feel, e.g. annoyance and surprise when a friend who is seriously ill cancels a date.
9. Is preoccupied with feelings of envy.

B. A pervasive and unwarranted tendency, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, to interpret the actions of people as deliberately demeaning or threatening, as indicated by at least four of the following:
1. Expects, without sufficient basism to be exploited or harmed by others.
2. Questiuns, without justification, the loyalty and trustworthiness of friends or associates.
3. Reads hidden meaning or threatening meanings into benign remarks or events, e.g. suspects that a neighbor put out trash early to annoy them.
4. Bears grudges or is unforgiving of insults or slights.
5. Is reluctant to confide in others, because of unwarranted feart that the information will be used against them.
6. Is easily slighted and quick to react with anger or to counterattack
7. Questions, without justification, fidelity of spouse or sexual partner.

A: Narcissistic Personality Disorder
B: Paranoid Personality Disorder

From a book on Political Psychology, quoting the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4th ed., text revision; pp. 690, 714), by American Psychiatric Association, Washington, DC.

De la Andrei Plesu:
Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”.

Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate. Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare. Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari... Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.

Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.

Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic. Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.

++++++
Romania's government - Progress, of a sort and at a price
Oct 15th 2009 BUCHAREST
From The Economist print edition

Egos, not the stricken economy, are at the centre of Romanian politics

IT MAY have worked politically, but not on other fronts. Two weeks ago, Romania’s prime minister, Emil Boc, doomed his own government to collapse by ousting his interior minister, Dan Nica. The ostensible reason was that Mr Nica, who represents a junior partner in the coalition, had groundlessly alleged that a huge electoral fraud was being planned in the presidential election due on November 22nd. He did not name the supposed ballot-riggers. But this is a touchy issue. Romania’s president, Traian Basescu (a close ally of Mr Boc), won power in 2004 on the crest of an anti-corruption campaign. Since then some of his biggest supporters have become increasingly critical of his record.

Sacking Mr Nica was meant to force his Social Democratic party to quit the government, leaving a minority administration to be run by Mr Basescu’s supporters, the Liberal Democrats. That, cynics say, was meant to ensure that the interior ministry, which runs the election machinery, was in safe hands in the run-up to the poll.

It may yet work. But the Social Democrats counter-attacked this week by ousting the government in Romania’s first successful no-confidence vote since the fall of communism. In one sense the vote, which took place on October 13th, was progress. Unlike in the 1990s the government’s removal did not involve miners rampaging violently through the streets of Bucharest.

The opposition parties, including Liberals and parties representing Hungarian and other ethnic minorities, make up two-thirds of parliament. They proposed their own, apolitical, candidate for prime minister, Klaus Johannis. An ethnic German, he has for the past nine years been the successful mayor of the Transylvanian town of Sibiu, one of the most attractive and best-run places in Romania.

That has boosted the credibility of the anti-Basescu camp, united only in their dislike of the president. But it has not so far dented the president’s popularity: he has a 13-point lead over his nearest rival in next month’s poll. This week Mr Basescu nominated Lucian Croitoru, a central-bank adviser, as prime minister. If parliament votes his nominee down, as seemed likely, the president can hang on and try again. He dismisses the opposition’s idea of a government of technocrats, saying that this belongs to the 1990s, and is just a cover for string-pulling politicians. For the moment, Mr Boc’s government remains in office as a caretaker administration.

Shenanigans around the conduct of the presidential election and uncertainty about the next government are distractions from Romania’s most pressing problems. The economy is forecast to shrink by around 8% this year. The IMF and European Union have bailed out the country to the tune of €20 billion ($30 billion). Romania has yet to implement the unpopular reforms that it agreed with the lenders. And it has also exasperated the EU by backsliding on promised improvements to the judiciary and legal system. Mr Basescu may have won the battle for his political survival for the time being. But he has not fulfilled his promises of modernising and cleaning up his country’s politics.

Ziua care nu poate fi

Este ziua în care un guvern care nu mai are sprijinul Parlamentului refuză să plece. Refuză să plece profitând de faptul că Parlamentul este obstrucţionat în dreptul său de a genera alt guvern de o prevedere ultra-abuzată şi prost interpretată a Constituţiei. Obstrucţionat chiar şi după ce îşi exprimă oficial, la nivel instituţional, expresia unei majorităţi formate în interiorul său, în favoarea desemnării unui candidat la poziţia de prim-ministru, satisfăcând astfel obiectivul consultării, respectiv de selecţie a unui candidat care chiar are şanse de a forma un guvern investit de Parlament (prevedere cu sens în 1992, când votarea în interiorul Parlamentului a 20 de candidaţi de prim-ministru propuşi de 20 de formaţiuni politice ar fi putut fi un efort complicat şi de durată), şi marcând astfel, cel puţin simbolic, finalul interimatului.

Este ziua în care guvernul interimar devine ilegitim, adică exercită fără drept prerogativele Guvernului României. În absenţa unui Guvern legitim, statul român încetează să mai funcţioneze, neavând nici un drept de acţiona relativ la cetăţeni. Da, legile României rămân în vigoare, în egală măsură continuă să existe un Parlament şi tribunale. Doar că fără un guvern de drept toate celelalte organe ale statului, toţi funcţionarii publici şi alţi reprezentanţi ai statului a căror autoritate este derivată din autoritatea Guvernului devin persoane private.

Este ziua în care autoritatea de stat nu mai are un fundament democratic, nu mai este generată de voinţa populară. Este ziua unei lovituri de stat, ziua în care forma de organizare a comunităţii este confiscată de la proprietarii ei de drept, şi monopolul violenţei nu mai este acordat ci cucerit.
Această zi nu poate exista, cel puţin nu în România stat membru al Uniunii Europene. Poate exista în Kazahstan, în Cambodgia secolului trecut sau într-o ţară cucerită prin forţă militară. Nu poate exista, dar se poate discuta. Este o ipotetică stare naturală, punct de plecare al teoriei politice în Răchiţeni.

Conform Constituţiei, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, deci modul prin care se manifestă suprem şi democratic voinţa poporului român. Din aceeaşi sursă, Preşedintele României „reprezintă statul român”, adică forma de organizare administrativă şi teritorială a poporului român. Este ales democratic, dar nu este nici putere executivă, nici putere judecătorească şi nici legislativ.

Concret şi istoric, statul şi democraţia sunt însă două obiecte relativ distincte. Orice comunitate se organizează cumva pentru a supravieţui, şi statul se întâmplă, cu toate elementele lui mai noi sau mai vechi gen poliţie, armată, sau gestionarea bunurilor publice (pentru cine a remarcat absenţa justiţiei ca judecător... da, cred că e o instituţie care precede şi e distinctă de stat, chiar dacă execuţia necesită o autoritate). Se întâmplă pentru că ordinea şi decizia pentru întreaga comunitate trebuie întâi să existe pentru ca să putem discuta de calitatea, umanitatea şi rezultatele lor:D. Problemele apar rapid, mai ales dacă statul se întâmplă atunci când învingătorii organizează sclavia învinşilor, când epilepsia e suprema dovadă a înţelepciunii şi relaţiei cu divinitatea, sau când un individ charismatic convinge restul comunităţii să le decidă viaţa, moartea şi bunăstarea just-like-that (hate the game, respect the skillful player:)))).

Problemele cu statul au fost şi sunt mai mici decât beneficiile şi totuşi suficient de mari pentru ca omenirea să încerce, de mii de ani, să găsească cea mai bună variantă de a gestiona „bestia” şi potenţialul deseori materializat pentru abuz (îmi place să cred ca încă nu sunt mai anarhist decât o majoritate a Founding FathersJ). Concluzia majoritară global a momentului pare să fie democraţia reprezentativă şi drepturile universale ale omului, elementul relevant în acest moment fiind:

Statul, adică aparatul de stat, în particular puterea executivă, nu se conduce singur – adică nu decide singur/intern ocupanţii structurii de conducere. Birocraţia de stat nu îşi alege conducătorii, şi nici măcar nu i se permite să propună comunităţii o structură de conducere spre validare. Această structură este generată periodic de voinţa populară exprimată prin reprezentanţii liber aleşi.

Nu asta pare însă să fie înţelegerea românească a democraţiei reprezentative. Acum cred că înţeleg şi eu mai bine teoria celor doua suveranitati, prezentată în raportul cu propuneri de modificare a Constituţiei a Comisiei Carp. Parlamentul este o suveranitate, care exprimă voinţa populară, şi Preşedintele altă suveranitate, care reprezintă statul ŞI voinţa populară, într-o anume măsură, pentru că este individul votat de o majoritate a cetăţenilor (între noi, practic echivalent cu a spune că un individ poate exprima mai bine preferinţele unei populaţii decât un eşantion reprezentativ, adică de exemplu dacă Preşedintele spune că brandul X este preferatul său, nu mai trebuie să facem studii de piaţă pentru a afla ce le place şi celorlalţi cetăţeni...).

În cazul în care aceste două suveranităţi sunt în conflict, cum se întâmplă acum, statul, prin şeful său, se vrea mai puternic decât poporul prin reprezentanţii săi. Statul, prin reprezentantul său suprem, vrea să aibă cuvântul decisiv în alegerea primului-ministru şi implicit a propriei structuri de conducere. Ne-am întors în istorie sau ne-am mutat în Congo, în locurile în care UN individ într-o poziţie de autoritate santajeaza voinţa populară într-un exerciţiu de validare al propunerii sale pentru conducerea statului.

************************************************************************************

Aşa cum desemnarea candidatului avea ca obiectiv compresia efortului de găsire a unui candidat cu şanse şi evitarea unui proces asemănător cu cel de alegere al unui Papă (afirmaţie susţinută şi de prevederea ca atunci când există un partid majoritar desemnarea este o procedură formală), dreptul constituţional original al preşedintelui de a dizolva Parlamentul avea o singură justificare – schimbarea unui Parlament care nu e în stare să genereze un guvern, adică să realizeze o majoritate în jurul unui candidat de Prim-Ministru negociat în consultări. Rolul instituţional al Preşedintelui trebuia să fie DE A CONSTATA OFICIAL IMPOSIBILITATEA CONCEPŢIEI. Ăsta cred eu, ca cetăţean, că este spiritul Constituţiei, şi orice altă interpretare îmi sună a tentativă de lovitură de stat.

Nu e deloc rezonabil să interpretezi asta ca fiind „Preşedintele dizolvă Parlamentul dacă acesta nu formează o majoritate în jurul candidatului desemnat de Preşedinte printr-o decizie autonomă, pe criterii proprii şi independent de oricine şi orice”. Am povestit oricum ieri că această combinaţie înseamnă practic şi independenţa de facto a Guvernului faţă de Parlament.

Asta dacă se mai întreba cineva cum se poate întâmpla imposibilul practic într-o ţară europeană teoretic democratică...

Prezentaț’ Arm’ (sick for a week)

Având puterea de a investi și da jos un guvern, Parlamentul trebuia să fie principalul generator și controlor al puterii executive, formată din interiorul său dar distinctă de puterea legislativă (insuficient de distinctă poate), cu implicarea procedurală a președintelui. Această implicare avea următorul obiectiv – ca negocierea inițială pentru desemnarea candidatului să fie MEDIATĂ din exterior și mai rapidă (în ideea că două negocieri corelate sunt un joc complex în două tururi care, în absența unor reguli complicate, se poate prelungi mult prea mult). Scopul fundamental este de a avea un guvern cu sprijin parlamentar cât mai repede după alegeri sau după căderea guvernului precedent – repet, scopul este de a avea un guvern funcțional și legitim, generat și controlat de către puterea legislativă – Parlamentul, ca și for suprem al democrației reprezentative.

Cum înțelege Traian Băsescu Constituția și regimul democratic românesc:

· ”În mandatul meu, am făcut desemnarea primului ministru de la partidul sau alianța juridică înregistrată cu cel mai mare număr de parlamentari”.
· ”Am încredințat mandatul de prim ministru în 2009 PDL-ului, care avea cel mai mare număr de parlamentari”
· ”Majoritatea trebuie să și-o formeze primul ministru desemnat”
· ”Premierul nu poate fi independent de palatul Cotroceni pentru că de aici pleacă numirea lui”

Președintele desemnează un prim-ministru după un criteriu propriu, neputând fii condiționat în nici un fel sau influențat de Parlament. Primul ministru desemnat intră în discuție cu partidele, pentru program și compoziția cabinetului, în așa fel încât să primească votul Parlamentului. Parlamentul, sub șantajul dizolvării, trebuie să facă cumva să voteze unul din cei trei candidați propuși de Președinte. Negocierea programului și a compoziției guvernului se face de către primul ministru desemnat pe poziția de forță construită pe acest șantaj.

Concluzia simplă este că în înțelesul domnului Băsescu Parlamentul nu are / nu ar trebui să aibă PRACTIC NICI UN CUVÂNT DE SPUS în formarea guvernului, investirea acestuia devenind gestul formal și procedural al Parlamentului și desemnarea acestuia de către Președinte devenind decizia substanțială. Știind cam ce scribi zac și uneltesc prin beciurile Cotroceniului, cele de mai sus sunt o reînviere a sistemului interbelic de primă electorală pentru partidul care ia cel mai mare număr de reprezentanți (voturi?), dobândind puterea completă, doar că de data aceasta se manifestă prin desemnarea arbitrară unui PM care cumpără și șantajează până la obținerea majorității absolute. Da, este cam același sistem care i-a permis lui Carol al II-lea să facă o dictatură împreună cu Horia Sima, cu urmările cunoscute.

Sub același șantaj al dizolvării (prin motiune urmata de nominalizarea ulterioară de candidați inacceptabili) Parlamentul își pierde practic și puterea de a controla activitatea guvernului (capacitatea de sancțiune) sau de a respinge un buget asumat de acesta. Ce mai rămâne? Capacitatea de a face legi și de a respinge ordonanțele guvernului. E suficient pentru democrație? Poate. E suficient pentru a ne feri de eventualele abuzuri ale puterii executive? În nici un caz, avem deja dovada că guvernul nu poate fi obligat să respecte legile țării, respectiv sentințele judecătorești. Poate fi doar schimbat, și principalul câștig al democrației în România și singura protecție față de un furt fără limite a fost alternanța la guvernare. Rămânem să avem încredere în Președintele ales, oricare ar fi acesta, să își concedieze propriul guvern în momentul în care asuprirea e prea crâncenă, ca SINGURĂ PROTECȚIE PRACTICĂ împotriva abuzului de putere și a furtului? De ce s-ar feri un Parlament atat de mult de dizolvare (adica de ce i-ar fi frica unui reprezentat ales democratic sa fie demis fara motiv concret de un alt reprezentant?)? Hmm, dar de ce presedintele ales sa poata sa isi obtina o majoritate absoluta in Parlament, santajand pana la urma chiar si electoratul? (adica daca vreti guvern, dati-mi majoritatea absoluta)

Confuzia fundamentală este între puteri, generarea acestora și atribuții. Misiunea președintelui în mecanismul constituțional NU POATE FI ALTA decât cea a mecanismului constituțional relevant în întregul său, și anume cea de a obține un guvern cu susținere în Parlament. Asta înseamnă asumarea răspunderii politice de către adunarea reprezentativă, prin mandatarea unui guvern și controlul ulterior. Parlamentul oricum nu poate exercita direct puterea executivă, acesta ar fi un conflict între puteri incalificabil într-o democrație reprezentativă. Argumentul că dacă Guvernul nu este format din membrii unui partid înseamnă declinarea de responsabilitate a puterii politice este echivalent cu a spune că, într-o companie comercială, Adunarea Generală a Acționarilor este obligată să aleagă unul din acționari pentru a fi Director Executiv. Mai exact, Traian Băsescu interzice Parlamentului să mandateze niște terți cu puterea executivă, în ideea că ar fi declinare de responsabilitate. Principal-Agent relationships – we simply dont do that around here:).

Celălalt argument practic împotriva propunerii majoritare este la fel de pueril... și anume că ”tehnocrații” ar fi marionetele partidelor. Adică acești oameni, fără clientelă politică și care sunt rugați în genunchi să se constituie în soluția de compromis și singura șansă a partidelor care îi susțin, acești oameni vor fi șantajabili. Serios?!?!?! Bineeee....:), eu prefer sa imi asum aceasta sansa mai degraba decat guvernul Boc interimar 3 luni.

"ai nevoie de cineva care sa aiba grija de tine si de familia ta"

Citatul este dintr-o reclama BCR:), si picat intr-o discutie despre vulnerabilitatea eterna a democratiei la populism. Pornita de la secventa din carciuma din Rachiteni, satul de bastina al lui Boc. Si de realizarea ca doar doua sunt cele ce conteaza - guvern controlat la alegeri si vocea cea mai stridenta care razbate prin norul confuz intretinut in mintile celor multi.



In orice democratie exista pericolul ca cineva, unul sau mai multi, sa profite de clopotul lui Gauss. Pana la la momentul unei egalitati perfecte (nature AND nurture), egalitatea cetatenilor este o conventie politica si legala (si de altfel o realizare miraculoasa a omenirii), dar in nici un caz o realitate economica sau sociala. O majoritate mai putin "dotata" exista, si poate fi mintita in fata, cumparata, speriata de apocalipsa si asmutita vindicativ. In egala masura exista si posibilitatea ca cineva sa profite cu cinism, pentru a "face" albul negru. Nu e ceva ce poate fi interzis, rezistenta la populism e doar a 'gentlemen's agreement'.



Una din problemele Romaniei, si in special a majoritatii abuzabile cognitiv, este intelegerea democratiei ca fiind chemarea si inscaunarea prin vot unui Mesia. Un om care sa ne inteleaga, sa ne ierte pacatele, sa ne razbune impotriva celor care ne-au oprimat, sa ne dea noua cele de trebuinta, sa aiba grija de noi. Un om care sa sufere pentru noi, ca victima simbolica a Raului din lume. Un om pe care il gasim, nu ca inteleptii ce-l cauta pe Dalai Lama intre inocenti, ci injurat de o masa de oameni care se chinuie sa scoata bolovanul aruncat in lac. Acest mit exista, si a fost cultivat asiduu regim de regim, nu trebuie decat referentiat si eventual consolidat.



Mai spre concret, este si motivul pentru care il respect pe presedintele Emil Constantinescu. Da, a cultivat si el un mic mit, dar pe langa asta a incercat sa isi urmareasca fisa postului. Nu de Mesia, desi cu riscul de a fi vazut ca Don Quijote, acceptand ideea ca democratia este un obiectiv niciodata atins, dar spre care trebuie sa mergi cu pasi mici si siguri, an de an, sperand si crezand intr-un ideal. Luptand cu morile de vant si supus ocazional ridicolului popular, in numele unei iluzii (delusion) pozitive. Si daca e sa aleg intre nebuni (fools), intr-o generalizare fara legatura cu EC, il prefer pe Don Quijote unui Torquemada:D.



Foarte concret este motivul pentru care imi place de Crin Antonescu. Nu pentru ca are cojones de taur, nu pentru ca a invins un milion de adversari, nu pentru ca plange pe cruce, nu pentru ca i se aude vocea peste mari si mese, nu pentru ca poate speria si reduce la tacere cu uitatura sa crunta o adunatura de boiernasi si bisnitari. Ci tocmai pentru ca NU are nici o sansa sa i se falfaie intre aripile vreunui mit popular.



DA pentru ca incearca sa isi urmeze propriul compas moral si politic, adica valori si principii declarate, chiar daca nu e intotdeauna un castig personal. Da pentru ca ocazional reuseste, probabil nu mai des decat ceilalti oameni care chiar incearca. Da pentru ca e ironic fara sa fie taran, si da, pentru ca liberalismul lui Crin Antonescu e mai autentic decat democratia anxioasa, suferinda de sindrom Stockholm, a lui Catalin Avramescu.



Ya'dig?

Jocul Sinistru

Ma repet doar pentru ca dovezile sunt mai evidente astazi... "vrem si noi stabilitate politica si foarte urgent" si de aceea propunem ca si catindat pe primul-ministru care tocmai a picat:). Oy vey, care catindat desemnat de Inaltimea Sa se va chinui o saptamana sa convinga majoritatea care tocmai l-a dat jos sa ii mai acorde o sansa, in numele stabilitatii politice. Si tot asa pana la Paste:D

OMUL a mentionat ca are ca si criteriu de desemnare numarul de parlamentari, deci partidul cel mai puternic. Fals, cf. victimei Nutzi si Sfatului Batranilor Constitutionali, daca nu exista o majoritate absoluta OMUL trebuie sa se consulte cu toate partidele pentru a desemna candidatul cu cele mai mari sanse de a fi investit, in NUMELE STABILITATII POLITICE. Criza nu este de fapt constitutionala, chiar daca parintii fetii au omis sa prevada nesimtirea in interpretare a unora si a altor cu vise si tendinte autoritariste.

Inteleg deci ca lupta intre "discursul care face realitatea" si democratia parlamentara (adica in care Parlamentul e suveran lol) se inteteste:). Nu e genul de risc pe care un om normal la cap si l-ar asuma, chiar convins ca este solutia legitima a tuturor problemelor natiunii. Mda, a delusional individual is not technically normal lol.

Restul de debate flow e BS cu din ce in ce mai hairy cojones la vedere, parol.

"Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea chiar sa primesti"*

Am primit comentarii la scenariul meu, unele destul de infricosatoare, respectiv oameni care cred ca orice atac al legitimatii unei persoane care isi asuma conducerea tarii va duce la violenta reala din partea "poporului". Si pentru ca, in mod evident, violenta populara in sprijinul unei persoane este un atac asupra democratiei mai grav decat orice dorinta a aceleiasi persoane de a-si creste propria putere, solutiile radicale nu-mi mai sunt chiar atat de atragatoare. Nu retractez:), dar intotdeauna se poate si mai bine. (*nu sunt de acord nici cu un scenariu de tip Cromwell, de asemenea sugerat).

Sub spectrul unui atac total asupra partidelor si Parlamentului (si sentimentele legate de performanta acestora nu se pot confunda cu cele legate de existenta lor), poate ca e timpul sa ne intoarcem la esente, in acest caz institutionale. Deci, pentru a juca dupa reguli, sa vedem ce reguli putem folosi care sa fie in general prezente in orice forma de democratie reprezentativa.

Un Parlament are, macar de pe vremea lui Cromwell daca nu ocazional si dinainte, doua atributii sfinte - monopolul legislativ si controlul bugetului tarii. Prima, pentru ca legile bune se fac incet, prin dezbatere, cu minimizarea conflictului cu interesele speciale ale momentului. A doua pentru ca "no taxation without representation" - Parlamentul decide cat se taxeaza si cum se aloca bugetul. In ceea ce priveste relatia cu puterea executiva, singurul atribut universal valabil este monitorizarea si controlarea activitatii guvernului - Parlamentele s-au "trezit", de multe ori, in fata unei puteri executive existente sau care apare din alte surse, conteaza mai mult relatia decat creatia:).

Inapoi in Romania. Daca presedintele numeste ce prim-ministru vrea si Parlamentul il aproba sub santajul dizolvarii, inseamna ca presedintele a devenit, exact dupa modelul american, conducatorul puterii executive, ceea ce creaza oportunitatea pentru o veridica si reala de data asta separare a puterilor in stat. Pentru mine asta, in anumite conditii, este chiar acceptabil... macar stim cine si pentru ce e responsabil, adica Da Domnule, poftim puterea executiva in statul roman, doar puterea executiva, fara dreptul de a atinge macar cu un deget puterea legislativa si cea judecatoreasca. Zici ca ai mandat popular sa o folosesti, go ahead in limitele legii.

Parlamentul Romaniei ar trebui poate sa renunte la idea ca scopul sau principal este de a genera puterea executiva si a a aproba actele legislative ale guvernului. Normal ca Parlamentul pare irelevant daca jocul politic se rezuma doar la a avea sau nu guvern, si implicitul conflict de interese intre aceasta conceptie si atributiile esentiale de a DISCIPLINA si controla respectiva progenitura. Ce as vrea eu de la ei, cu sau fara putere executiva, ar cam fi urmatoarele:
1. Legi bune, adica sa imi apere mie drepturile, in primul rand impotriva tendintei naturale a oricarei puteri executive de a mi le abuza.
2. Buget socotit, in care fiecare cheltuiala este justificata anual si nu exista doar din inertia "am avut-o si anul trecut", indreptata tot impotriva tendintei naturale a oricarui guvern de a creste si a cheltui din ce in ce mai multi bani, in primul rand pentru a servi mai multe (sau mai mult) interese clientelare (inevitabile de altfel).
3. Obligarea guvernului de a respecta legile tarii si de sentintele judecatoresti, eu personal m-am saturat de circul in care guvernele sunt cel mai nesimtit infractor al tarii, prin ignorarea legilor si a hotararilor judecatoresti.

Cam atat momentan, politica nu tine de foame:)

*Folosirea de proverbe in care emitentul sugereaza ca ar fi una din parti, mai ales daca este facuta la televizor, este inca un exemplu de manipulare (retorica) - emitentul se identifica exponent al intelepciunii populare pe care o aplica oponentului:)

Ladies and Gentlemen, place your bets

A. Interpretare şi ipoteza planului

Construcția propagandistică

Președintele a fost spectatorul sever dar puțin implicat al circului din Coaliție, visul său de odinioară care a degenerat în certuri meschine. A încercat să medieze conflictul, pentru a evita intrarea într-o criză politică în plină criză economică, dar nu a reușit. A fost obligat să accepte revocarea pentru a nu submina autoritatea primului-ministru ales de el. În acest moment nu e bine, dar nu e nici prea rău, pentru că acum avem un guvern responsabil, constituțional și în deplinătatea puterilor sale, care va continua lupta împotriva crizei economice.

În momentul în care Parlamentul va da jos Guvernul, Parlamentul devine unicul responsabil pentru criza politică și pentru dezastrul economic care oricum se va întâmpla. Parlamentul României, ca instituție, și parlamentarii, ca și clasă politică infectă și coruptă, își dovedesc încă o dată deplina iresponsabilitate față de interesele țării și ale poporului. Președintele Băsescu este singura salvare a națiunii, singurul care propune și face ceva pozitiv. Această situație este subliniată repetat în cazul fiecărui candidat la poziția de Prim-Ministru care va fi respins de Parlament.

Se continuă transmiterea liniilor directoare din discursul de final de mandat din fața Parlamentului, în fundal, pentru a avea în caz de nevoie de o motivație practică pentru această luptă acerba pentru conducerea totală a țării.

Această construcţie urmează obiectivul normal al obţinerii de voturi, şi nu pot să comentez decât că e anti-democratică, dar nimic nou aici.

Jocul de-a Guvernul de Palat

Miza 1: Guvern interimar până și după alegerile prezidențiale, lipsit de atribuții ”legislative” (și nu-i așa că e amuzant că ne bucurăm de suspendarea atribuțiilor legislative ale Guvernului) dar în deplinătatea capacităților sale executive în cadrul legal şi puţin peste (că doar justiţia se mişcă încet şi oricum se aplică mai greu la stat şi organele acestuia).
Miza 2: Deschiderea pentru a încerca dizolvarea Parlamentului într-un eventual al doilea mandat al Președintelui.

Mecanism: Guvernul Boc pică într-o săptămână în urma moțiunii de cenzură a PNL. Președintele inițiază consultările pentru numirea unui prim-ministru, și numește candidați care se prezintă pe rând în fața Parlamentului pentru a fi respinși (ceea ce să zicem că mai adaugă 3-4 săptămâni). Ne-existând posibilitatea de a dizolva Parlamentul înainte alegerilor, guvernul interimar supraviețuiește în așteptarea noului mandat prezidenţial. Între timp guvernul Boc profită de săptămâna de putere completă pentru a-și asigura controlul practic (chiar acum văd ca s-a hotărât deja schimbarea prefecților și șefului DGIPI), pe care îl va menţine în perioada lungă de interimat.

Jocul Alegerii Președintelui

Modul concret în care guvernul personal Băsescu va interveni în rezultatul alegerilor nu îmi este foarte clar. Ce se poate spune este că în mod sigur se vor tolera „mobilizările” ilegale de voturi de către potentații locali ai PDL. Considerând că e puțin probabil ca satrapii PSD să fie la fel de motivați într-o eventuală susținere a lui Crin Antonescu, vom avea o prezență PDL la vot multiplicată (la autobuz, sau măcar prezență la vot disproporționată față de media națională).

Jocul Referendumului pentru Parlament Unicameral

Acest referendum nu are ca și consecință practică decât de a obliga Parlamentul, în prezentul mandat legislativ și în următorul mandat prezidențial, de a începe demersul de modificare a Constituției. Ce poate ieși din acest demers, în combinație cu un rezultat pozitiv pentru Președinte în jocurile anterioare, este votarea (cam ca şi cu Codurile şi alte mărunţişuri legislative) a proiectului de modificare existent şi deja dezbătut public în cerc (re)strâns.

So?

Lăsând la o parte opţiunile politice individuale, ce e rău în asta până la urmă? Posibilitatea fraudei, deşi asta există întotdeauna. Posibilitatea să se schimbe Constituţia ca şi Codurile, repede şi în interesul „prezidenţializării”. Posibilitatea capturării statului, serios şi pe termen lung de data asta, de un grup de interese, care pe lângă orientarea anti-democratică, nu şi-a dovedit în nici un fel o competenţă reală în conducerea ţării. Probabil şi o doză suplimentară de nelinişte internaţională, pe lângă uşa închisă a lui Obama, de la oameni care înţeleg mai clar ca mine de ce nu e bine ce se întâmplă.

B. Clasicul subiectiv „Ce-i de făcut?” şi, mai important, „De ce?”

Este momentul cheie în viața istorică a unei democrații – alegerea între o persoană și o instituție democratică reprezentativă, singura suverană conform Constituției. Ne aflăm în faţa unui caz concret în care dictatura majorităţii devine iar posibilă. Şi majoritatea conduce tot prin reprezentanţi, doar ca sunt mai puţini şi doar ai ei, adică asimilaţi emoţional cel puţin, şi în mod pragmatic opuşi minorităţilor „elitiste”.

Aceasta este alegerea pe care orice naţiune trebuie să o facă la un moment dat, chiar şi românii după expirarea celor 20 de ani de educaţie a stupid people. Este alegerea între un sistem care poate evolua şi o persoană, care de la majorat nu mai evoluează şi doar urmăreşte, obsesiv pentru a excela, interesul personal. Şi întrebarea care se pune este – ai încredere să îi încredinţezi unui singur om, ca exponent al miticei voinţe populare, puterea statului? Crezi că dacă acest om se opune sistemului din vârful lui îţi va face ţie viaţa mai bună? Crezi, de fapt, că altcineva, cu mână statului, va avea grijă de tine? Pentru un mare număr de români, răspunsul este DA. Nu foarte hotărât, dar în mod sigur disperat de absenţa oricărei alternative vizibile.

Una din obiecțiile des întâlnite la etichetarea de ”inamic al democrației” a lui Băsescu este ceva de genul – ”și care-i problema dacă devine suficient de puternic pentru a prelua controlul?”. Nu-i o obiecție ușor de combătut pentru că nu e simplu să explici cum promisiunea cuiva de a face multe chestii bune dacă i se acordă putere poate avea consecințe groaznice. Exemplele istorice catastrofice sunt inutile, căci iarna nu-i ca vara şi viitorul nu-i ca trecutul. Nici loc de teorie politică nu prea e într-un stomac gol, şi oricum vrem fapte nu vorbe. Cum poţi să le explici oamenilor idei precum „sistem democratic”, „justiţie”, „reprezentativitate”, „obiectivul funcţie”, „checks and balances” sau eu mai ştiu ce. Mai mult, cum poţi să le explici că înseamnă altceva decât în comunism? Nu poţi. Pur şi simplu. Nu se poate într-o generaţie. Nu se poate azi sau mâine.

Sistemul nu se vede. Regulile nu se văd. Jocurile nu se văd. În construcţia socială a iadului românesc, vedem doar persoanele. Pe care nu le judecăm dacă sunt bune sau rele, moral sau ca performanţă a funcţiei. Le judecăm dacă ne plac sau nu. Iar când cineva în sfera publică îmi place, e pentru că fie îmi face un bine, fie mă face să mă simt bine. Şi dacă AH a fost amfetamină pentru nemţi, TB e Xanax şi Prozac pentru români, într-o singură pastilă televizată. Nu trăieşti mai bine, dar te simţi mai bine pentru că cineva îţi exprimă sentimentele negative, pare să-i pese de tine şi pare sa facă ceva.

Pentru noi ceilalţi, cărora NU ne place Traian Băsescu, e un pic mai complicat. Noi chiar trebuie să încercăm să facem ceva. Cu aceeaşi aroganţă ca a aceluia care se consideră sinteza voinţei populare şi stindardul luptei poporului oprimat pentru mai bine. Pentru că noi suntem mai mulţi decât unul. Mai educaţi. În nici un caz obsedaţi de putere.

Mie nu îmi place acest om din două motive. Ca şi performanţă în instituţiile statului, întotdeauna a făcut altceva decât era în fişa postului. Ca şi om politic, a atacat constant şi activ sistemul democratic românesc, şi aşa născut cu probleme şi în terapie, culmea în numele democraţiei (ca orice marxist bine educat de altfel). Sunt două opinii pe care dacă aş vrea să le argumentez printr-un simplu inventar mi-ar trebui înca cinci ani, că aşa sunt eu mai încet. Poate nici nu e nevoie, există soluţii mai simple.

Ostracizare. Adică, citez din Wikipedia – „a procedure under the Athenian democracy in which a prominent citizen could be expelled from the city-state of Athens for ten years. It was used as a way of defusing major confrontations between rival politicians (by removing one of them from the scene), neutralizing someone thought to be a threat to the state, or exiling a potential tyrant. Crucially, ostracism had no relation to the processes of justice. There was no charge or defence, and the exile was not in fact a penalty; it was simply a command from the Athenian people that one of their number be gone for ten years.”.

În original, în democraţia directă ateniană vota întregul corp electoral. Nu sunt de acord cu partea asta, pentru că la noi corpul electoral se uită prea mult la televizor şi este dependent de stat, deci într-un evident conflict de interese (adică nu poţi să votezi pentru apărarea democraţiei atunci când depinzi de sacoşa cu orez şi zahăr primită în schimbul votului sau atunci când ai speranţe în promisiunea unui demagog neruşinat de a deschide baierele bugetului în buzunarul tău). Din punctul meu de vedere ar trebuit să fie o acţiune a unui corp reprezentativ sau măcar avizat... Parlamentul, sau, de ce nu, Înalta Curte sau chiar CSM-ul (evident nu cei câţiva moşuleţi şantajabili de la Curtea Constituţională).

Presedintele Basescu pare să aibă oricum prea multă putere, suficientă de exemplu pentru a verifica în două zile (fără o cerere către sau un răspuns oficial din partea vreunei instituții a statului) ca nu există nici un contract pentru ziua alegerilor la ”unitățile de transport”. La o posibilă minciună din partea Ministrului de Interne, care poate fi bănuit însă ca s-a interesat practic de subiect (așa cum a deschis și 3000 de dosare penale de fraudare pentru ultimele alegeri), s-a răspuns cu o minciună sfruntată sigură. Președintele nu are în subordine organe de cercetare penală, și nu există dovada implicării altei instituții ale statului care putea să răspundă legal unei asemenea întrebări. Asta aşa, ca exemplul recent din inventarul pe care nu am timp să-l fac.

Soluția practică şi radicală ar putea fi: Schimbarea Președintei Camerei Deputaților, schimbarea Constituției de către actualul Parlament cât de curând, suspendarea Președintelui și amânarea alegerilor prezidențiale până la reglementarea raportului constituțional instituțional în favoarea Parlamentului.