Zilele Infamiei

vs. idle days cat se infig baietii si fetele in cascaval. Preluare integrala si neautorizata.

O Românie de inventat
22 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Cât de mult s-a schimbat România în cei douăzeci de ani de la căderea lui Ceauşescu? Un instantaneu de campanie, o simplă fotografie de familie (politică) în care s-au strecurat şi ceva securişti, sugerează unde am ajuns.

Căci, la douăzeci de ani după căderea comunismului, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale, la Cetate, într-o comună situată în sudul Doljului, la Dunăre, aproape de Calafat, Mircea Dinescu, un fost opozant al regimului Ceauşescu, a fost ameninţat, de faţă cu fostul şi actualul preşedinte al României, cu surghiunul în Bulgaria. Iar acesta nu doar că nu a reacţionat, ci a şi aprobat mai mult decât tacit ameninţarea primarului Craiovei. Faptele par cunoscute. Însă în spatele candidatului se afla nu numai deja cunoscutul Gigi Neţoiu, fost ofiţer de Securitate care a avut sub supraveghere scriitori, în particular pe Dan Deşliu, care protestase public la adresa regimului ceauşist, dar şi alţi membri ai partidului prezidenţial cu funcţii în Securitate şi în aparatul de partid comunist.

De exemplu, primarul Bechetului, Costică Tulitu, fost ofiţer al aceleiaşi Securităţi, aflat la Braşov în perioada fierbinte dintre 1987 şi 1989, ori Vergică Şovăilă, primarul comunei Călăraşi, fost activist de partid şi preşedinte de CUASC în sudul Doljului până în 1989, care a migrat de la PSM la PSD pentru a se regăsi, după 2005, în PD.

O autentică falangă anticomunistă! Deşi campania s-a terminat între timp, aşa cum sună sloganul la modă acum, cei trei colaboraţionişti au rămas tot acolo. Iar tristul fapt că un fost disident a fost ameninţat, pe când securiştii şi activiştii fostului partid comunist sunt în continuare la cârmă, nu pare deloc o glumă răsuflată de campanie.

Tot după douăzeci de ani de la căderea „monarhiei de drept dialectic“, cum numea cu ironie şi mâhnire regimul comunist Bellu Zilber, noul mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu a fost inaugurat sub semnul republicii de drept divin. Un ceremonial straniu, demn de un stat teocratic, în care preşedintele este unsul lui Dumnezeu, a fost pus în scenă pentru jurământul de învestitură. Şi, deşi la începutul acestui nou mandat Traian Băsescu aminteşte printre priorităţile sale democraţia şi consensul naţional, chiar din primul moment a preferat să pozeze în preşedintele ortodocşilor. Cât despre minorităţi, etnice, religioase sau filozofice, fără respectul şi susţinerea cărora democraţia nu poate exista, nu prea s-au auzit multe lucruri. Poate şi pentru că întregul discurs prezidenţial a fost concentrat pe reforma statului.

Un stat a cărui structură instituţională şi politică seamănă, cel puţin la suprafaţă, cu cea a „vechiului regim“. Concentrată în jurul parlamentului monocameral, viziunea prezidenţială privind modernizarea statului nu pare să iasă din capcana antiparlamentarismului. Să fie tot starea de campanie de vină?

Şi tot la douăzeci de ani de la căderea comunismului, în acelaşi discurs prezidenţial, dialogul cu opoziţia politică, socială sau civică nu şi-a găsit locul printre priorităţile preşedintelui. Legitimitatea acestora pare să depindă doar de asocierea la proiectul prezidenţial. Ca şi în atât de hulita epocă a lui Ion Iliescu, consensul nu pare să aibă sens decât dacă funcţionează în direcţia indicată naţiunii de preşedinte.

Herder credea că omul este mijloc pentru politică, dar scop pentru morală. Iar în cei douăzeci de ani politica nu a lăsat prea mult loc moralei. Cele trei ipostaze prezidenţiale prezentate mai sus vorbesc atât despre schimbare, cât şi despre continuitate în România postcomunistă. O Românie care se află încă la răscruce, fracturată între un trecut pe care nu îl poate ignora şi un viitor pe care nu reuşeşte să îl inventeze.

Divide et impera
08 Dec 2009 Cristian Pirvulescu

Nici nu a fost confirmat bine ca învingător al alegerilor prezidenţiale că preşedintele Traian Băsescu a şi început în forţă acţiunea de destructurare a sistemului politic existent.

Prin declaraţii şi conversaţii telefonice, Traian Băsescu a stârnit deja dihonia în partidele adverse. Dacă PSD-ului i-a indicat chiar capetele ce trebuie să cadă, Mircea Geoană şi Viorel Hrebenciuc, pentru PNL a utilizat tactica ofertei telefonice adresate lui Călin Popescu Tăriceanu. Poziţionat la „dreapta“, interesat de revenirea partidului la guvernare şi de „corectitudinea“ ideologică, fostul prim-ministru pare mai preocupat acum de recuperarea sprijinului organizaţiilor teritoriale ale partidului decât de viitorul regimului politic românesc. Dar viitorul regimului politic a fost atât în centrul dezbaterii de la alegerile prezidenţiale - căci ce altceva exprima referendumul antiparlamentar care trebuia să justifice introducerea unui regim prezidenţializat cu puternice accente personale? Iar participarea la guvernare fără garanţii sigure în privinţa regimului politic şi a democraţiei consociative nu ar însemna decât atragerea PNL pe traiectoria politică a lui Traian Băsescu şi, în cel mai bun caz, transformarea partidului într-o anexă a Cotroceniului.

După aceste alegeri, societatea românească e mai scindată ca oricând, dar discursul preşedintelui, deloc consensual („un fleac, i-am ciuruit!“), nu indică vreo schimbare de atitudine.

Iar „galeria“ îl încurajează să continue pe aceeaşi cale. După momentele de incertitudine de duminică seară de după anunţarea rezultatelor exit poll-urilor, curtea de la Cotroceni şi suporterii săi jubilează. Victoria îi stimulează. Şi chiar dacă au anunţat că vor fi îngăduitori atât cu cei „învinşi“, cât şi cu cei ce, grăbiţi să prindă un loc în vagonul cu orchestra, se grăbesc să declanşeze „marea răfuială“. Căci monarhia plebiscitară inaugurată de Traian Băsescu nu îi recunoaşte drept cetăţeni ai săi decât pe cei ce participă la ritualul sacralizării liderului şi votează cu acesta. Curteni, dar deloc curtenitori, aceştia se şi grăbesc să ceară socoteală celor ce nu au aderat la cultul personalităţii. Nu începuseră deja din campania electorală să ameninţe cu expulzarea indezirabililor (eventual în Bulgaria) şi dezvăluiri terifiante despre trecutul lor? Şi cum victoria la limită şi suspiciunile de fraudă minează noul mandat, relegitimarea prin forţă a liderului devine o opţiune valabilă.

În aceste condiţii, pentru ca „reforma“ să reuşească va fi nevoie ca România să rămână fără opoziţie politică sau civică. Căci un preşedinte-jucător nu are nevoie de cetăţeni prea critici şi uneori revoltaţi, ci de supuşi docili. Şi, cu un parlament unicameral docil şi un guvern personal, reforma statului va transforma România după chipul şi asemănarea conducătorului său.

Politica diviziunii naţionale nu va reuşi însă decât atunci când, redusă la un spectacol otevizat, politica nu va mai presupune şi participarea cetăţenilor la conducere. Divizaţi între cei „buni“ şi cei „răi“ în funcţie de votul sau de preferinţele lor politice, românii vor asista la permanentizarea crizei ca formă de guvernare. Doar astfel acest tip postmodern de autoritarism se va putea justifica.

Sa spunem nu furtului cu legea in spate

Un mare numar de cetateni romani, undeva intre 3.500.000 si 5.200.000 (I mean, who knows, macar la Geoana a iesit suma cu PNL-u de la primul tur:D in absenta asistentei sau tolerantei benevole a institutiilor statului), au votat de fapt pentru Guvernul Basescu vs. Guvernul Johannis (proiect de modernizare a Romaniei, diverse promisiuni de presedinte jucator vs. alianta politica pentru guvernare). In cazul asta pot sa fac si eu paranteza logica de a iesi temporar din teoria loviturii de stat, cu o ipoteza de lucru la fel de para-constitutionala.

Sa presupunem deci ca presedintele, relegitimat, decide sa faca un guvern cu o minoritate parlamentara. Sa adaugam si ideea ca mai multi parlamentari se hotarasc, din varii motive, sa contribuie la investirea guvernului propus. Inseamna asta ca Parlamentul se dezice in vreun fel de atributiile sale constitutionale? Nu, pentru ca atributiile puterii legislative sunt in primul rand legislative:D, alaturi de obligatia de a investi un guvern prin votul unei majoritati la momentul investirii. Pana la urma Nutii doreste doar ca sa existe un guvern legitim.

Singurul lucru "groaznic" in acest scenariu este ca diversii potentati romani care s-au facut guvern in ultimii 20 de ani s-au obisnuit sa fure cu legea in mana. Evident, e mult mai usor sa faci o incredintare directa prin OUG in loc de licitatie atunci cand ai o majoritate confortabila in spate. De fapt asta este si una din principalele probleme ale SISTEMULUI in Romania, cine are majoritate parlamentara face TOT ce isi doreste (inclusiv un guvern care ignora hotarari judecatoresti definitive fara ca asta sa fie motiv de motiune).

Sa presupunem ca avem un guvern normal... fara OUG, fara asumare de raspundere... cu drepturi normale de initiativa legislativa. Un guvern pentru care este direct, complet si unic responsabil executorul-sef proaspat ales. Un guvern care are la dispozitie toate mecanismele pentru a guverna conform legii.

In aceeasi ipoteza, avem si un parlament care are in sfarsit ocazia, fara a mai fi in conflict de interese, sa isi faca treaba pentru care este votat si platit, respectiv:
1. Sa se asigure ca puterea executiva respecta legea si hotararile judecatoresti.
2. Sa verifice activitatea guvernului si sa faca interpelari.
3. Sa controleze exact fiecare justificare a cheltuielilor bugetare, sa constranga la minimizarea deficitului bugetar si sa intervina activ pentru reducerea risipei banului public (acesta fiind si unicul punct in care isi si asuma o parte din responsabilitatea executivului)
4. Se descentralizeze si sa depolitizeze pe cat posibil administratia publica.

Bottom-line, in acest moment, raul cel mai mic si calea prin care se poate evita o bataie generalizata, este un Parlament care isi indeplineste exact si complet misiunea intentionata de constitutie si de principiile unei democratii reale. Sa fim deci optimisti, oricate abuzuri face puterea executiva exista o sansa pentru supravietuirea democratiei atata timp cat exista un parlament:). E o veste buna poate si pentru PDL, guvernul Boc-Solo a dovedit deja ca se poate fura, e drept cu ceva mai mult efort, si fara sustinerea unei majoritati parlamentare:P. Nu in ultimul rand, pe langa un Parlament in sfarsit util, e inca o veste buna si pentru cetateni, care in sfarsit vor putea vedea si vota, fara urma de indoiala, cat de bine traiesc in functie de competenta celor care si-au asumat puterea executiva.

Pace lol

Poezioara trimisa de guvernul Boc:

A-ho, a-ho, copii si frati
E timpul sa v-adunati
Pe Geoana sa nu-l votati
Mogulii sa nu-i ascultati
Crinii sa nu-i mirositi,
Ca s-ar putea sa muriti
Alianta-nfaptuita,
E facuta sa va minta,
Sa fure ce n-au furat,
Atunci cand au guvernat.
Dar, nu-i va lasa BASESCU,
Sa le cante Iliescu!

Revolutia regimului impotriva opozitiei poate continua pe culmi nesperat de apocaliptice:)) Adica, cum se cheama cand oamenii presedintelui cheama niste oameni in piata publica sa faca ordine si sa apere natiunea de demoni? Hmmm, eu i-as spune MINERIADA lol, ca sa nu se mai zica despre istorie ca nu stie de gluma. Evident, asta doar daca le va si multumi dupa.

Realitatea este o conspiratie

Am ignorat o vreme continutul comunicarii, in ideea ca in fantasy bond-ul intre followerii anxiosi si leaderul narcisic (postari anterioare) orice constructie ideologica merge, rationalizari individuale si colective adaugate in sprijinul unui obiectiv sau alegeri deja facute (si da, e adevarat ca toti facem asta, mai mult sau mai putin, dar parca avem in fata o oarecare extrema).

Nu este asa, pentru ca teoria conspiratiei este unul din mecanismele prin care cetatenii sunt infantilizati si redusi la 'popor', dependent de niste parinti care sa il protejeze de dusmani si sa ii asigure linistea sufleteasca, exprimandu-i frustrarile si mangaindu-l pe cap. Aceste mecanisme sunt usor de contra-argumentat punctual, dar schimbarea de paradigma dureaza sute de ani, at best (ex. razboiul rationalismului iluminist and the vengeful return of the Illuminati)

In alte cuvinte, constructia altei realitati, a papusarilor, utila propagandistic si catastrofica pentru buna functionare a unei societati (social capital anybody?), dezvoltare economica si sociala etc. Pentru argumente mai detaliate, la nivel de individ cel putin, intrebati un psiholog. Eu am mai gasit multe citate, dintr-o carte draguta care poate fi foarte usor gasita cu google and other.

Teaser quote: "Radical anti-Semitism rested on the belief that the Jews were a cohesive, politically active subject—that is, a group united on a global scale by racial bonds that transcended any allegiance to nation-states. In the Nazi view, this powerful and autonomous entity, international Jewry, controlled assorted stooges and accomplices who served its evil interests."

The JEWISH ENEMY NAZI PROPAGANDA DURING WORLD WAR II AND THE HOLOCAUST

Jeffrey Herf, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, ISBN 978-0-674-02738-1 (pbk.)

Why did European, especially German, anti-Semitism, which had never led to an effort to murder all of Europe’s Jews before, do so between 1941 and 1945 in the midst of World War II? What changed to make anti-Semitism a rationale for mass murder rather than for a continuation of centuries-old patterns of persecution? The answer lies in what Hitler and his leading propagandists and ideologists had to say about the “Jewish question” in the midst of the war and the Holocaust and in their efforts to shape the narrative of events through propaganda in the controlled press. Rather surprisingly, in view of the vast literature on the subject, The Jewish Enemy is the first book to examine in depth the Nazis’ paranoid anti-Semitic account of the world war. Their story of an innocent Germany besieged by international Jewry intent on its “extermination” served as both the public announcement of and the justification for the Final Solution.

In the jargon of historians, this is a work of modified intentionalism. That is, it examines the ideological intentions of key political actors in the historical conjuncture that was World War II. The Holocaust, however, was not the inevitable outcome of the continuities of German, or of European, history. The long tradition of elite and popular anti-Semitism created a climate of indifference in which the murderers could operate but did not per se inspire a policy of mass murder. The historians’ search for ideological origins has taken us toward but not to the Final Solution.

For it was only in the historically specific circumstances of the war that the most radical and paranoid current of European and especially German anti-Semitism, which Hitler had adopted from the beginning of his political activities, became the key to the German dictatorship’s explanation of ongoing events and thus a causal factor in the evolution of the Holocaust. Hitler and his associates had long believed that anti-Semitism offered the explanatory framework for world history. First in 1939, then still more in 1941, and on up through the last days of the Nazi regime, he and his leading propagandists argued that it was necessary to “exterminate” the Jews before they were able to exterminate Germany and the Germans.

What is characteristic of Nazi propaganda is less the lie than the imposition of a paranoiac pattern on world events. —E.H. Gombrich, Myth and Reality in German Wartime Broadcasts, London, 1969

A quarter century later, Gombrich wrote that Nazi propaganda had created a mythic world by “transforming the political universe into a conflict of persons and personifications” in which a virtuous young Germany fought manfully against evil schemers, above all the Jews. The Jews were the cement for this myth, first in the political battles within Germany and then on the international plane. It was “this gigantic persecution mania, this paranoiac myth that [held] the various strands of German propaganda together.” Gombrich concluded that what characterized Nazi propaganda was “less the lie than the imposition of a paranoiac pattern on world events.”3 During World War II, the propaganda of the Nazi regime repeatedly asserted that an actual political subject, an actor called Jewry or international Jewry, was “guilty” of starting and prolonging the war and that a Jewish international conspiracy was intent on exterminating Germany and the Germans. These statements rested on a paranoia inherent in the Nazis’ radical anti-Semitism. In the context of World War II, these beliefs transformed the centuries-old European anti-Semitism from a justification for traditional forms of persecution into what the historian Norman Cohn called a “warrant for genocide.”

+++

Faced with expressions of such views by Nazi Germany’s national political leaders, most contemporary Marxists, liberals, and conservatives of the time, as well as a good number of postwar scholars, were skeptical that the Nazis truly believed their own propaganda. And yet an examination of modern political culture draws attention to the causal significance of many irrational and illusory ideological perspectives. In the case of Nazi Germany, historians have amply documented what Saul Friedlander has called Hitler’s early “redemptive anti-Semitism,” which combined paranoid fantasy about an all-powerful international Jewry with promises of redeeming and saving Germany from that pernicious influence.5 Ian Kershaw notes “the all-devouring manic obsession with the Jews” that Hitler displayed in his beer hall tirades in Munich just after World War I.6 This obsession is evident in a speech to a Nazi party meeting of April 6, 1920, when Hitler said, “We don’t want to be emotional anti-Semites who seek to create a mood for pogroms. Rather, we are driven by a pitiless and fierce determination to attack the evil at its roots and to exterminate it root and branch. Every means is justified to reach our goal, even if it means we must make a pact with the devil.” Hitler was the central, decisive historical actor driving events toward the war and the Holocaust. Yet the propaganda of the Nazi party and Nazi regime presented Hitler and Germany as merely responding to the initiatives, injustices, and threats of others. It was a propaganda that trumpeted innocence and self-righteous indignation and turned the power relations between Germany and the Jews upside down: Germany was the innocent victim; Jewry was all powerful. From 1933 to 1939, the translation of anti-Semitic ideology into a policy of persecution was presented as a justified response to what the Jews had done to Germany and the Germans. On January 30, 1939, a distinct shift occurred, as Hitler depicted the war that he was preparing to launch as the last in a long series of acts of aggression by international Jewry against Germany. According to Hitler’s paranoid logic, the Jews had launched the war so that the Nazis would be compelled to wage a war of retaliation against the Jews of Europe. In his speech to the Reichstag on January 30, Hitler made his first unequivocal public threat to exterminate (that is, murder)—not merely to remove, deport, or defeat— “the Jewish race in Europe” in the event that “international finance Jewry inside and outside Europe” brought about a new world war. He publicly repeated the genocidal prophecy on at least six subsequent occasions between January 30, 1939, and February 24, 1943.16 In contrast to his public practice between 1919 and 1939, in the ensuing years Hitler spoke and wrote with unprecedented clarity, bluntness, and frequency about acting on his threats to exterminate the Jews of Europe.

He cast himself in the role of the prophet: the outbreak of World War II was further proof that international Jewry had indeed been out to destroy Germany and the Germans.

Hitler and his leading propagandists were able to entertain completely contradictory versions of events simultaneously, one rooted in the grandiose idea of a master race and world domination, the other in the self-pitying paranoia of the innocent, beleaguered victim.17 Grandiosity and paranoia were two poles of one fanatical ideology.18 The Nazis projected their own aggressive and murderous intentions and policies onto their victims, the Jews most of all. Max Horkheimer and Theodor Adorno captured this aspect of Nazism when they wrote in 1944 that the “blind murderer has always seen his victim as a persecutor against whom he must defend himself.”19 From beginning to end, the narrative of paranoia displayed in the propaganda accompanied and justified the Nazi regime’s grandiose war of aggression and its genocidal policies.

The radical anti-Semitism of Nazi Germany’s wartime propaganda also constituted an interpretive prism through which Nazi leaders viewed and misconstrued events as they unfolded. Indeed, the misperceptions of reality deriving from the anti-Semitic agenda contributed to major blunders and eventually to the Allies’ ability to defeat the Nazis, albeit at horrendous cost. In The Jewish Enemy, I examine the process of translating anti-Semitic ideology into a narrative and tailoring the weekly and daily news to fit that narrative. Like other practitioners of paranoid politics before and after, the Nazis believed they had uncovered deep secrets of modern history and politics, secrets that the great mass of humanity, mired in events, failed to grasp. At the same time that they entered an utterly mythic world, they convinced themselves and millions of others that their Ministry for Public Enlightenment and Propaganda (Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda) was educating the masses about the people behind the scenes and the realities that were the driving force behind events. Within the “delirious discourse” of radical anti-Semitism, all riddles were solved, all historical contingency was eliminated, and everything became explicable.

+++

Radical anti-Semitism rested on the belief that the Jews were a cohesive, politically active subject—that is, a group united on a global scale by racial bonds that transcended any allegiance to nation-states. In the Nazi view, this powerful and autonomous entity, international Jewry, controlled assorted stooges and accomplices who served its evil interests. One way in which this view of a Jewish global conspiracy was distinct from less radical, and nongenocidal, forms of Jew hatred was the relative lack of importance it attached to Jews’ presumed physical appearance. Indeed, the Nazis claimed that the Jews were experts at camouflage and that as a result a massive effort at “public enlightenment” was needed to expose them and their aim of world domination. If not identified and destroyed, the Nazi propagandists feared, Jewry would annihilate the German people. As a result, Hitler and his associates publicly declared on numerous occasions that they would “exterminate” Jews before the Jews could exterminate the Germans. The idea of a Jewish a conspiracy was popularized by the mass publication of The Protocols of the Elders of Zion in the decades preceding the Nazis’ arrival in power. The accomplishment of the Nazi propagandists was to bring the idea of this conspiracy up to date and to flesh it out with the names and faces of recognizable prominent figures in mid-twentieth-century Europe and the United States. The theory of an international Jewish conspiracy supplied answers to such seemingly difficult questions as, Why did Britain fight on in 1940 rather than negotiate? Why was it likely that the Soviet regime would collapse like a house of cards following the German invasion of June 1941? Why did Franklin Roosevelt oppose Hitler? Why did the anti-Hitler coalition remain intact as the Red Army continued to push toward Central Europe after spring 1943? In the idea of a vastly powerful international Jewish conspiracy operating behind the scenes Nazi leaders believed they had found the answer to these and many other riddles of modern history.

When the Nazi leaders, in private conversations, office memos, or public statements, drew a connection between the Jews and World War II, they were referring to World War II and the Holocaust taken together as one apocalyptic battle. They did not limit the meaning of their war against what they called international Jewry to the Final Solution. Instead, they viewed the Final Solution, the details of which they never discussed in public, as a necessary campaign of retaliation in the context of a broader war of defense waged by Nazi Germany against international Jewry, world Jewry, and less frequently “the Jews.” In the minds and public assertions of the Nazi leaders, they were fighting a single war that pitted Germany and its allies against a colossal international conspiracy of nonequals driven by Jewish figures working behind the scenes, while their non-Jewish accomplices, primarily the Allies, were the enemy’s public facade. The Nazi narrative attributed enormous autonomy and power to the Jews, while denying those attributes to the nominal leaders of the most powerful nations in the world, Franklin Roosevelt, Winston Churchill, and Joseph Stalin, whom it identified as the Jews’ puppets, accomplices, stooges, and servants.

+++

During the Weimar years, Nazi propagandists learned how to translate fundamental ideological postulates into a continuous narrative of events, a heavily slanted story of good and evil, easily accessible to mass audiences.

+++

Jews had made economic and social advances for which there were plausible commonsense explanations that had nothing to do with con-spiracy. The Nazis rejected the plausible in favor of the paranoid. As conspiracy theorists had done in blaming the Jews during the Weimar Republic, Nazis propagandists convinced themselves and their followers that commonsense explanations for developments were deceptive and illusory. The Jews’ small numbers, economic vulnerability, and lack of political influence were mere surface phenomena. The truth was that a small number of unseen conspirators controlled the course of national and international events from the shadows of the wings. The speed and ease with which the Nazis’ blizzard of anti-Semitic legislation destroyed the economic and social position of Jews in Germany did not change the Nazis’ view of Jewish power.75 By the end of 1933, 37,000 of the 525,000 Jews in Germany had already left the country.76 To anyone not imbued with Nazi ideology, it was obvious that the Nazi regime had launched a campaign of persecution against a small minority that had no access to the instruments necessary to wage “war” against Nazi Germany or any other nation-state.

Respira castore

Revoluția bunului-simț trebuie să continue. Au fost foarte mulți oameni care au crezut în revoluția bunului simț. Oameni care au votat Crin Antonescu în numele acestei viziuni, nu anti-sistem și anti-politicieni, ci pentru reforma statului și a societății prin și de către cetățeni. Oameni dezamăgiți de politică, care înțeleg poate necesitatatea îmbunătățirii sistemului mai degrabă decât a persoanelor și care au votat speranța bunului simț.

Dacă vrei să pui acești oameni să aleagă între a vota PSD și a vota Traian Băsescu, respectiv între pericolul oligarhiei și pericolul tiraniei în numele poporului, trebuie să le oferi în continuare speranța că se va schimba ceva. Iar această speranță este consistența în urmărirea unei viziuni. În politică nu te poți aștepta la mai mult de atât, nu poți să trăiești în fantezia puerilă a gândului că la un moment dat vei avea toată puterea pentru a face singur tot ce ți-ai dorit. It’s all about voice, și o succesiune de pași înainte spre un viitor mai bun.

Sunt liberal pentru că cred în doctrina liberală, în ideea că reforme liberale la nivel de sistem pot produce un bine social superior deciziilor unor oameni providențiali. Sunt liberal în cadrul unui sistem politic în care există și socialiști, și nu mă pot decât bucura de asta, pentru că există alți oameni a căror principala preocupare doctrinară este echitatea socială și nu sunt pus în situația ipocrită de a spune că îmi pasă de echitate la fel de mult ca de libertate. Un politician este în egală măsură un avocat al unor interese și idei, pe care le poată urmări liber și până la capăt știind ca decizia aparține judecătorului, respectiv voturilor cetățenilor. Un politician corect înțelege că este în interiorul sistemului, și că a fi deasupra lui înseamnă a deveni procuror, judecător și călău în același timp, în numele poporului dar împotriva intereselor cetățenilor.

Sunt puțin dezamăgit de partidul pe care îl votez și de cei mai recenți doi lideri, ceea ce nu îmi schimbă nici motivația, nici opțiunea politică generală și nici votul anti-Băsescu din 6 decembrie. Pe rând, cu urmatoarele argumente.Guvernarea PNL-Tăriceanu nu a reușit să schimbe suficient de multe chestii la nivel de sistem, de organizare a statului. A crescut în loc să reducă aparatul de stat, nu a ajutat suficient de mult justiția să fie independentă, nu a combătut suficient de bine posibilitatea fraudei electoral (exemplul vestit al sistemului electronic de verificare a votarii). A fost poate imaturitate, sau poate tentația de a folosi mașinăria de exploatare a resurselor făcută de ceilalți. Revoluția bunului-simț nu are nici ea întotdeauna destulă substanță sau coerență perfectă. În fine, e acceptabil totuși dacă pașii înainte sunt mai mulți decât cei înapoi.

Liberalismul în România nu are însă, social și economic, baza pentru a avea majoritate. Orice implementare a unei idei liberale înseamnă foarte multă răbdare pentru un context politic și social care o face posibilă, înseamnă compromis cu o altă forță politică. Altfel spus, liberalismul în România înseamnă a munci, moment cu moment, în cadrul sistemului, cu forțele politice cu care se poate negocia în mod credibil (încrederea în cuvântul dat și încrederea în lipsa cuțitului în spate). Înseamnă a purta viziunea liberală înainte, piece by piece, în numele voturilor liberale exprimate, cu oricine se poate ajunge la un acord.

De ce nici un om care crede în doctrina liberală și în democrație nu îl poate vota în bună conștiință pe Traian Băsescu?

1. Populism anti-democratic și incompetență administrativă, asociate lipsei unei orientări doctrinare coerente. Traian Băsescu discută cu poporul, planifică asfaltul si ameteste criza cu vorbe.

2. O temporară lovitură de stat, prin păstrarea timp de două luni a unui guvern demis în condițiile existenței premiselor pentru formarea unui guvern legitim.

3. Orientarea propagandistică anti-sistem, în practică pentru capturarea integrală a sistemului existent, periculoasă cel puțin pentru consensul democratic, exemplificată cel mai recent de referendumul ”foot-in-the-door”, stindardul luptei împotriva unui Parlament în care TB nu are o majoritate convenabilă.

4. Încercarea de distrugere a PNL.

5. Cinci ani deja pierduți în vânători de vrăjitoare.

6. Pentru că, after all is said and done, potul în România este guvernarea, iar PDL-ul nu va renunța la nimic din acest pot. Dacă cu un PSD egal PDL-ul a reușit să păstreze toții banii și practic toată puterea guvernării și să-i dea și eject, PNL-ul nu are nici un motiv de a crede că are ceva de câștigat, politic, ideologic sau material, din orice formă de cooperare, chiar ignorând propriile experiențe anterioare.

Votul meu pe 6 decembrie nu va mai fi unul politic. Candidatul pe care l-am votat a ieșit deja din cursă. Votul meu este ca cetățean, pro-democrație și împotriva demagogiei, providențialității și luptei de clasă. Votul meu este pentru un sistem politic în care toată lumea câștigă din competiția corectă dintre partidul și candidatul pe care eu îl votez și celelalte opțiuni; în care cetățenii și politicienii înțeleg că politicianul populist și anti-sistem sacrifică democrația și dezbină și corupe întreaga societate pentru un câștig electoral și financiar propriu. Votul meu este pentru șansa de a construi, atât prin competiție cât și prin cooperare, într-o democrație reformabilă mai degrabă decât într-o dictatură a majorității populare șantajată, manipulată, înfricoșată și hrănită cu resturi de niste oameni fără scrupule și fără cuvânt.

Dizbats

cum poti sa NU demolezi logic, faptic, rational, elegant si politicos un om care a dominat/dezbinat/aburit din varful statului timp de cinci ani cu rezultate vizibile?

Incercam de ceva vreme sa gandesc altceva interesant despre dezbaterea de astazi, si la un moment dat s-au facut mai multe, dintr-o data, deci:

1. Dupa ce mi-am digerat dezamagirea simtului bun, mi-am dat seama ca de fapt strategia de comunicare a celor doua parti a avut totusi un obiectiv impartasit, respectiv convingerea nehotaratilor celuilalt. Banuiesc ca e o chestie de cifre, cati nehotarati exista, cati inclina etc, pe care nu o comentez. Observatia mea e pornita doar de la inversarea rolurilor/imaginii - un TB civilizat, om de stat responsabil si moderat (pana spre sfarsit cel putin), care raspunde direct la intrebari, cu argumente si propuneri de politici publice cu sens SI un CA agresiv ad hominem, cu acuzatii vechi din ce in ce mai devoalate spre final. Invers deci, dar e mai trist pentru ala care coboara decat pentru ala care urca (ca si choice of character, nu altceva, sa nu exageram totusi cu dezamagirea:)).

2. Continut si substanta prea putin; singurul punct ideologic atins a fost reducerea taxelor (nu foarte argumentata doctrinar totusi) cu un raspuns bun al lui TB ("prudenta") si un contra-raspuns CA ("vaicareala dinainte de cota unica"). Clashul pe argumente de la inceput a fost totusi castigat de CA ::> depolitizarea administratiei (recent wrongdoings), reforma clasei politice (nici o legatura cauzala intre reducerea numarului si a costurilor si imbunatatirea calitatii politicienilor). Acelasi CA nu a avut nimic interesant de spus pe planurile de politici publice ale lui TB (educatie, agricultura), la care incumbentul avea avantaj. Ce m-a deranjat cel mai mult la CA a fost ca a evitat cateva intrebari importante. Din ce vad acum la TV, doar Parvulescu mai merita vazut, iar pe acest subiect: "nu am vazut programe si orientari, politica inseamna ratiune, inseamna constructie", "o asemenea dezbatere putea sa contina elementele de spectacol de care AVEATI nevoie (re presa adica)".

3. Realitatea altfel - orice minima substanta s-a pierdut insa intre varfurile emotionale (pentru mine cel putin), care au fost clar pe atacurile la persoana. Atacuri care nu au fost pe fapte (adica da, ma asteptam ca CA sa-l acuze pe TB pentru guvernul Boc sau pentru violul lui Nutzi), ci pe povesti vechi mult mai irelevante decat infractiunile la nivel de sistem . Cand am vazut ce s-a intamplat la TV dupa am zis ca sunt complet sarit - "good show, dezbatere buna, candidati vioi, prestatie buna a lui CA, TB care si-a pierdut talentu, politete, fairness, maini intinse de la fiecare la fiecare, super actori si vorbitori"... WTF!?!? as in, WTF?!?!?!?!??!!? Dupa care l-am auzit si pe Ionita ca suntem mici copii la campanie negativa fata de americani. Serios? My imagination fails me on that one, desi incep sa vad totusi cat de mare e falia irealitatii (sau cum fardu cu care unii oamenii si-au ingrosat atatia ani obrazul a umplut si mintile unde era prea mult loc liber).

4. Propria dezamagire sunt doua. A - in romania se voteaza cine conduce, nu ce e de facut si ce se face. Batalia pentru a schimba ceva insa e de fapt un razboi... in care e nevoie de multe batalii pierdute pana apare una cu sanse. Ca si crestinismul, e nevoie de multi martiri la implementare. B. Niste tarani.... daca nu le dai circul cu care au fost dresati nici nu te observa.

Poti, daca o dai in diverse

Vorbind totusi de viitor - ne putem imagina, ca pas logic (path dependence at least) al separarii alegerilor prezidentiale/legislative si curentei crize constitutionale, un sistem constitutional mai apropiat de cel american, in care guvernul este generat din exteriorul Parlamentului (prin alegerea presedintelui sau a primului ministru), iar Parlamentul ramane cu responsabilitatile legislative, bugetare/fiscale si de control al guvernului? Ce frumos ar fi:).

Eastern Europe's economic woes - Economist

Down in the dumps - Nov 5th 2009 - From The Economist print edition

The ex-communist economies have not collapsed. But finding new ways to catch up with the West will be hard

Fast growth eased dissatisfaction with corrupt politicians and bossy bureaucrats. It offered at least the chance of better health care and education, which lag far behind western standards. But the average decline in GDP this year is a whopping 6.2%; recovery is expected to be slow. So east Europeans face higher taxes, bigger debts, less public spending, lower pay and fewer jobs. They do not have the same shock-absorbers as in the west—which is where, in the eyes of many, the crisis originated.

That could prove a toxic mix, yet so far the fallout has been limited. Support from the European Union, the IMF and other lenders, after initial hesitation, was unprecedented in size, scope and speed. Tens of billions of dollars of outsiders’ money staved off a catastrophe. So far, no currencies have collapsed; no country has defaulted; no banks have faced runs, or been cut adrift by foreign owners. Politicians preaching protection, state control or other charlatanism have remained on the fringes. In its latest annual transition report, the EBRD says reform has largely stalled, but not reversed. In countries such as Latvia and Hungary, governments have shown a masochistic delight in following IMF prescriptions for fiscal tightening, even at the cost of likely electoral oblivion.

It makes little sense to talk of the ex-communist countries as a single region. Resource-dependent economies such as Russia and Kazakhstan have one set of problems (such as diversifying and spending export revenues wisely). Open manufacturing economies such as Hungary and Estonia have another (chiefly, maintaining competitiveness). Poland, bolstered by strong domestic demand, will be the only economy in the EU to grow this year (though its rising public debt is a worry). Two ex-communist countries, Slovenia and Slovakia, have already adopted the euro. Estonia may be next. Countries to the east and south tend to be poorer, glummer and worse-run.

For those in or close to the EU, growth came from strong exports of goods and services and big inflows of capital. The net effect was beneficial but the disadvantages are now apparent: heavy dependence on single industries (eg, cars in Slovakia) and on west European demand. Foreign capital inflows may have been too big or too quick, leading to a consumption and construction splurge, fuelled by reckless lending to firms and households, often in foreign currencies. Inflows of money from abroad have fallen dramatically, or in some cases even reversed. The volume of syndicated loans going to the region, for example, has fallen to roughly a sixth of the pre-crisis level. Restarting these capital flows is a high priority—preferably with more prudent rules for the credit market.

Alongside this problem is another: finding a way to share the pain of restructuring private-sector debts among governments, borrowers and bankers. Dealing with this product of past excesses causes much headscratching for policymakers. Debt overhangs—of over 100% of GDP in some countries—will curb growth in future years, hurting everyone.

Outside support has headed off a vicious circle of falling exchange rates, lower investor confidence and failing banks (though that may still loom in Ukraine, where vote-hungry politicians have just shredded a deal with the IMF). But many states face another grim outcome: years of low growth caused by uncompetitive exchange rates and sluggish productivity. That is what happened to Portugal after it joined the euro in 1999. For ex-communist countries in the euro, pegged to it or hoping to adopt it soon, the Portuguese example merits careful study.
The ex-communist economies’ competitive advantage may have shrunk, but it is still a big asset.

Cost-cutting in western Europe may produce more outsourcing to the east. Some also hope to find new niches, based on brainpower and creativity. But they must also make their countries work better. According to the EBRD, four areas stand out. One is improving the legal system. Slow and unpredictable justice is a turn-off for foreign investors worried about contracts and property rights (see article). Second is better regulation. Despite improvements from EU membership, businesses still battle with profit-choking red tape. Third is a better social safety-net. A feeling that life is unfair and precarious sharpens the divide between winners and losers and risks political upsets. Fourth is competition. Informal barriers to entry and old networks of communist-era pals keep bits of the economy off limits to outsiders, at huge cost to efficiency.

Getting state institutions to function better is easier to discuss than to accomplish. It has long been clear that intangible factors to do with national culture and levels of social trust play a bigger role than explicit rules in ex-communist countries’ fortunes. The EBRD highlights “values, attitudes and practices” in determining what constitutes “acceptable behaviour within a firm…or by government officials”. Economics offers little guide to that.

Privilegiul moral

Procurorul, care se considera organ al adevarului mai degraba decat avocat al cetateanului impotriva cetateanului, platit de stat, si deci avand privilegiul moral de a fi luptator al binelui. Un privilegiu moral care implica un drept superior in interpretarea si utilizarea legii. (Ok, si avocat al interesului public, dar asta lasa loc la interpretari pentru ca implica in anumite cazuri o generalizare fortata si anume cunoasterea interesului public mai mult decat observarea unei incalcari a legii. Dar daca pentru mine interesul public inseamna si apararea cetateanului impotriva abuzurilor statului?:)

Actorii politici apolitici, adica cei care se declara anti-politicieni sau nepoliticieni, poate fara functii politice dar cu opinii si simpatii politice, care isi aroga un privilegiu moral asemanator, chiar si dupa ce au devenit dependenti economic si social de un actor politic. Cei care isi importa autoritatea profesionala a unui domeniu specific, alaturi de orientarea anti-politica (a carei generalitate devine superficiala, daca nu direct falsa, in momentul in care vorbim de politicianul X, oponent politic), pentru a se pretinde judecatori morali.

Enervarea zilei: "Eu am dreptate pentru ca sunt luptator al binelui, si daca ma contrazici comiti o blasfemie impotriva a tot ce e bun si nobil in tara asta. Si oricum, ar trebui sa fii recunoscator ca am coborat sa vorbesc cu tine la nivelul tau. Ziaristule!!!"

Enervarea lunii: Intr-o tara democratica, un om care a patronat dezastrul ultimelor 10 luni si care este votat la rece de maxim 35%, santajeaza o tara cu cei patru cavaleri ai apocalipsei, respectiv foamea, razboiul civil (sau criza constitutionala, dupa gust), pandemia si parlamentul. De ce? Pentru bani, in timp ce toti fraierii alearga dupa cai verzi pe pereti. S-a strigat bullshit. Privilegiul moral? Iiiisus VINE baaah! (Pentru cine nu a vazut ultimul afis electoral - poza omului si jos scris cu litere mari "PRESEDINTELE").

Gripa in CSAT

*** un argument interesant despre relatia dintre frica si preferintele politice, mai complet decat Huxley acum 50 de ani. Destul de lung si lucrurile interesante sunt la sfarsit, dar merita zic eu:)

McCoy et al. (2000) have also called attention to the link between the fear of individuation and the fear of death in explaining why most people find it impossible to sustain a genuinely creative, individualistic way of being and living: “Independence from social consensus, creation of a truly individualized worldview, and a broad concern for all humankind
are difficult to achieve” (p. 58).

Many children grow up in families where the parents exert excessive control through rules and prohibitions that demand blind obedience and conformity. In these families the satisfaction of children’s needs for survival, security, affection, and love is contingent upon their unquestioning
loyalty to their parents, whether it is deserved or not. Thus throughout their lives, they are easily infl uenced and manipulated by other people.

They have been successfully programmed to be selfless, that is, to accommodate to the wishes, demands, and opinions of others at their own expense (R. Firestone & Catlett, 1999). Becker (1973/1997) cited Fritz Perls in arguing that the resultant conformity is part of a neurotic process that destroys critical thinking, yet people are mostly unaware of their conformity and submission.

Individuality and nonconformity require unusual courage and dedication because there is always guilt and fear from breaking with tradition. It increases one’s sense of aloneness, loneliness, and sense of isolation; and, in addition, there are signifi cant prejudices, repercussions, and retaliation directed toward an outsider with different views. The uniqueness and free expression of the nonconformist threaten the conventional person because they raise existential anxiety.
Becker (1973/1997) and Fromm (1941) pointed out that most individuals seek an ultimate rescuer or idolized hero, whether within a personal relationship, in the entertainment, sports, or music world, or in the business or political sphere. People who are more submissive or conforming in their orientation transfer the desperate feelings and dependency needs that originally characterized their relationship with their parents onto new fi gures and ideologies and thus feel relief from existential fears. They are especially susceptible to the influence of charismatic, authoritarian leaders who promise them certainty and safety.

The authors contend that the fear of death drives individuals to support destructive, toxic leaders and embrace patriotic, nationalistic movements in a search for security and immortality. Dependence on a particular group, idolization of a leader, and mindless allegiance to a cause function as defenses against death anxiety (R. Firestone & Catlett, 2009). In her book The Allure of Toxic Leaders, Lipman-Blumen (2005) emphasized the fact that many destructive and ineffective leaders remain in power because they fulfi ll basic needs of their constituents or followers:

"The real tragedy of the human condition is not that we must die, but that we choose to live by illusions. . . . Illusions are the umbilical cord linking leaders and followers. Leaders understand their followers’ need for illusions. . . . In a terrifyingly uncertain world, the illusions that leaders spin offer us a lifeline. They free the other side of our natures—the creative, thoughtful, spiritual side—permitting even us small, short-lived creatures to become signifi cant fi gures in the grand universe. (pp. 50–51)"

By subordinating their views to those propagated by an idolized leader and by conforming to the group consensus, frightened individuals merge their identities with that of the group. This imagined fusion imbues them with a feeling of immortality and invulnerability. They imagine that although they may not survive as separate individual entities, they will live on as part of something larger that will continue to exist after they are gone (R. Firestone, 1996; R. Firestone & Catlett, 2009).

Ultimately people living within a functional democracy are accountable for their government’s policies, for the goals that their leaders pursue, for the actions taken on their behalf, and most importantly, for the means their leaders use to achieve these ends. Unfortunately, there will always be a large number of individuals who seek out irresponsible, toxic leaders in an attempt to compensate for their own failings and dependency needs and to protect them from facing their aloneness and personal mortality (Lipman-Blumen, 2005; J. Post, 2004).

Terror Management researchers, in their vigorous study of the effect of death salience on human attitudes and behavior, have empirically verified aspects of Ernest Becker’s theoretical formulation. Their experimental design involves the comparison of two control groups; one that is exposed to words that are designed to subtly arouse death salience, and one that is not. The researchers then observe how each group responds to various issues. (See meta-review in Solomon et al., 2004.)

Their findings indicate that after subjects were presented with the word death subliminally in an experimental setting, they more strongly endorsed the worldview of their own ethnic group or nation; at the same time they denigrated members of other groups whose worldviews differed from their own. Other studies showed that people tend to be more moralistic toward people whose behavior confl icts with society’s social or moral codes. For example, judges whose death awareness was raised set higher bails on prostitutes than judges in the control group. These reactions were also evident at the behavioral level: subjects whose death salience was elevated administered larger amounts of an aversive substance to people of a religious denomination and ethnic background different than their own.

These reactions to unconscious stimuli may also affect political choices. For example, two recent studies, post-9/11, found that subjects in the high death awareness group favored a candidate whom they perceived as charismatic and who insisted on an aggressive agenda toward their enemies over one who urged a more diplomatic path (F. Cohen, Ogilvie, Solomon, Greenberg, & Pyszczynski, 2005; F. Cohen, Solomon, Maxfield, Pyszczynski, & Greenberg, 2004).

If the single word death introduced subliminally in an experiment can produce signifi cant changes in subjects’ attitudes and actions, one can only imagine the powerful effect of countless events in the real world that remind people of their mortality (R. Firestone, 1988). Witnessing a horrible accident on the freeway, or watching the fatalities of war on the evening news, or hearing about the death of a friend or famous person are reminders that seriously impact the nature of the sensitive human being. Even though we have become habituated and desensitized to the visual images of tragedy that we are exposed to everyday, these images still have a profound infl uence on our unconscious minds and significantly alter our motivations and behaviors.

Cruciada Altei Realităţi

Președintele acuză Parlamentul de trădarea interesului național pentru că nu îi votează Guvernul lui. La mișto, Berceanu se întreabă cum poate un președinte fără carnet de conducere să conducă o țară, ceea ce, tot la mișto, e mai nasol decât un președinte cu carnet și brevet care conduce mașina, și țara, în stare de ebrietate. Un fost golan de piața Universității ajunge să-l ierte oarecum pe Iliescu, la gândul că alții, mai irascibili, dacă ar fi fost în locul lui ar fi curățat contestatarii cu tancurile mai degrabă decât cu bâtele minerilor.

De ceea ce vă e frică nu scăpați, adică de schimbarea în bine a țării, completarea doamnei Macovei la sloganul cruciat. Cruciadă în care nu mai contează cine ești, ce ai făcut, ci doar de partea cui ești. În care discursul general și aruncător de vină la alții este mai credibil și mai palatabil decât cel care propune ceva concret, chiar dacă dificil (”să trăiți bine” e clar o politică publică mai realistă decât a trimite prin poștă medicamentele acordate prin sistemul public de sănătate şi plătite de stat, cel puțin în secolul românesc 21).

Cruciada încolonează oameni din ce în ce mai disperați, unii disperați pentru că știu ce se întâmplă, ce fac, ce își asumă și ce au de pierdut, alții disperați că nu mai au nimic de pierdut, nu știu ce se întâmplă, și li se spune că salvarea vine prin lapidarea și decimarea Parlamentului și a tuturor celor care se află în fața mai degrabă decât în spatele steagului.

Și totuși care este viitorul de aur de după victoria în lupta de clasă și eliminarea unei clase politice mișelnice?

1. Președintele crează guvernul lui și îl pune la treaba. Dacă Parlamentul are ceva de comentat se duce acasă, vinovat de trădarea interesului național. Dacă un Parlament proaspăt ales nu e suficient de gentil, poate fi persuadat și prin decimare, alergat prin Parchete*, redus la salarii și pensii. Pentru a elimina orice formă de compromis politicianist, Guvernul își asumă pachete de legi, pentru a scăpa de chinul ordonanțelor de urgență eventual respinse și pentru a beneficia direct de umbrela persuasiunii prezidențiale. Presiuni împotriva parlamentarilor și partidelor se mai pot exercita prin încă două mecanisme interesante, respectiv retragerea* (recall) aleșilor de către electorat și eliminarea monopolului legislativ* (votarea la referendum de inițiative legislative). Știm deja că președintele poate face referendum când și cum vrea el.

2. Avocaţii interesului public rămân în continuare magistraţi, pe un nemeritat picior de egalitate cu judecătorii. CSM-ul e însă îmbogăţit cu candidaţi propuşi de preşedinte* şi votaţi de Parlament, care se adaugă procurorilor pentru a putea în sfârşit înclina balanţa deciziei în direcţia potrivită. Curtea Constituțională rămâne independentă de justiție, iar Înalta Curte rămâne singura instanţă reală a ţării, cu sute de mii de dosare, justificând (pe un traseu mai lung care înseamnă însă nefuncţionarea adecvată a sistemului) mustrările şi continua intervenţie prezidenţială.

3. Între toate puterile statului, preşedintele este deasupra tuturor. Doar in caz că uită să îşi ia pastilele şi devine un pericol public, poate fi acuzat de înaltă trădare* (dacă a vândut ţara într-un moment de neatenţie). Altfel, e de neclintit în exprimarea voinţei populare timp de cinci ani, cu guvernul lui şi dominând fără drept de apel celalalte două puteri în stat. Atunci când îşi termină mandatele, e timpul să se demonstreze loialitatea unui Medvedev.

Democratia va fi astfel ancorata solid in rugaciunile noastre pentru decizia inspirata si inteleapta a OMULUI. Sa avem deci putin incredere. Democracy is people having blind faith in THE man, cam tot pe acolo cu comunismul cu faţă umană. *Stelutele sunt selectii din propunerile de modificare a constitutiei

Joc de glezne II (the dirty smell of appeasement?)

Doar pentru contrastul de declaratii intre cei ce par calmi, constitutionali si constructivi si cei care striga hotii si incearca sa schimbe sistemul exclusiv in favoarea lor, cu argumente pur 'rabble-rousing'. Pe mine ma sperie oarecum ceea ce vad, si anume ca pare opozitia sa creada ca avansul electoral "aparent" in anumite sondaje va fi mai mare decat frauda. Sau poate e o speranta relativ fragila in influenta marelui licurici si a cuvintelor lui Joe Biden?

+++
Preşedintele statului, Traian Băsescu, a declarat, la ieşirea de la Colegiul Director al PD-L, că prin votarea declaraţiei politice de susţinere a lui Klaus Johannis la funcţia de prim-ministru, se vede "miza dărâmării Guvernului Boc", care a fost, în opinia şefului statului, să nu se desfăşoare referendumul pentru unicameral propus de el.

"Uşor uşor vedeti miza, unul din obiectivele coaliţiei PSD PNL a fost să nu se desfăşoare acest referendum pentru parlament unicameral şi pentru reducerea numărului de parlamentari, iar un preşedinte care nu are Guvern care să-i susţină decretul de organizare a referendumului, practic nu poate să organizeze referendumul, pentru că preşedintele emite decretul, iar Guvernul trebuie să-l pună în aplicare. Aceasta a fost mare miză a dărâmării Guvernului Boc, evitarea referendumului", a declarat şeful statului.

Referitor la scrisoarea pe care o va primi din partea coaliţiei din opoziţie, Băsescu a răspuns că le va scrie şi el, la rândul lui, o scrisoare în care le va aminti parlamentarilor prevederile constituţionale legate de desemnarea primului-ministru.

Băsescu a comentat şi adoptarea de către PSD, PNL, UDMR şi grupul minorităţilor,în Parlament, a unei declaraţii politice de susţinere a lui Klaus Johannis ca premier, recomandându-le partidelor care-l sprijină pe primarul Sibiului să se înscrie oficial ca alianţă la Tribunal.

"N-am observat să fi fost la tribunal (despre coaliţia opoziţiei - n. red.). Confundă locul în care se oficializează coaliţiile. Dacă sunt o coaliţie legal constituită eu invit PSD, PNL UDMR să meargă să se înregistreze la tribunal pentru că alianţele parlamentare se sparg si am experienţa a două guverne", a afirmat şeful statului.
+++
Preşedintele Traian Băsescu a venit la Biroul Electoral Central pe jos, lăsând coloana oficială pe Calea Victoriei,din cauza aglomeraţiei. Băsescu a fost întâmpinat de liderii PD-L, în frunte cu Emil Boc şi miniştrii Cabinetului demis în urma moţiunii de cenzură.

"Ce aţi făcut măi, mi-aţi picat referendumul?", s-a adresat şeful statului râzând, Robertei Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, pe care a remarcat-o în mulţime.
+++
Parlamentarii au adoptat, cu 252 de voturi pentru şi doar două împotrivă, declaraţia de susţinere a lui Klaus Johannis pentru funcţia de prim-ministru. Această declaraţie este o premieră absolută în Parlamentul României. Parlamentarii PD-L au părăsit sala în timpul dezbaterilor.

"Un act de natură eminamente politic", a caracterizat Mircea Geoană, preşedintele Senatului, declaraţia Parlamentului pentru susţinerea lui Klaus Johannis ca premier. Procedura nu a mai fost folosită şi este considerată de PD-L ca fiind de natură să provoace "dezordine constituţională". Pe ordinea de zi, punctul referitor la intenţia opoziţiei -PSD, PNL, UDMR- şi a grupului minorităţilor figurează sub denumirea: "dezbaterea situaţiei politice actuale şi adoptarea unei Declaraţii cu caracter politic, conform art.1 pct. 22 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului".
+++
Primarul Sibiului Klaus Johannis a mulţumit astăzi pentru aprecierile pozitive la adresa lui făcute de liderii partidelor care îl susţin.

"Mulţumesc pentru aprecierile pozitive la adresa mea din partea domnilor preşedinţi Mircea Geoană, Crin Antonescu, Marko Bela şi a liderului grupului minorităţilor naţionale, domnul Varujan Pambuccian şi pentru susţinerea mea de către noua majoritatea din Parlament prin vot deschis. Salut această noutate în politica parlamentară: adoptarea unei declaraţii politice prin votul Camerelor reunite", a declarat Johannis.

Johannis a mai spus că demersul de astăzi dovedeşte că Parlamentul s-a transformat "dintr-un actor reactiv, într-un actor proactiv de pe scena politică românească".

El a apreciat că Guvernul actual va rămâne până după alegerile prezidenţiale, iar după alegeri situaţia va trebui reevaluată. "Eu cred că vom avea un guvern demisionar (demis, n.r.) până după alegeri. Ce va fi după alegerile prezidenţiale vom vedea", a spus Klaus Johannis.

În ceea ce priveşte criza politică, Johannis a spus că nu este relevant cine este mai vinovat pentru situaţia actuală, ci important este să se găsesscă o soluţie. "Nu sunt îngrijorat chiar deloc în ceea ce priveşte evoluţia democraţiei din România pentru că tot ceea ce se întâmplă acum este în termenii Constituţiei. Soluţiile vor apărea chiar dacă noi am vrea ca ele să apară mai repede şi cred că s-a creat o falsă impresie că suntem sub presiunea minutelor sau orelor", a precizat primarul Sibiului.

Declaraţia de susţinere a primarului Klaus Johannis ca premier, propusă de opoziţie, a fost adoptată, miercuri, cu 252 de voturi pentru şi două împotrivă. Parlamentarii PDL nu au participat la şedinţă.

+++
Preşedintele PD-L, Emil Boc, a declarat astăzi, la finalul şedinţei Colegiului Director al PD-L, că răspunsul democrat-liberalilor la Declaraţia pro-Johannis adoptată de opoziţie se află în textul Constituţiei, cel care prevede că preşedintele desemnează premierul.

"Răspunsul nostru se află în textul Constituţiei, iar textul Constituţiei este foarte clar şi explicit: preşedintele României desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, iar Parlamentul trebuie să se pronunţe în raport cu această desemnare a preşedintelui", a spus Boc.

Boc a mai precizat că PD-L susţine în continuare referendumul pentru reducerea numărului parlamentarilor. Boc a mai subliniat că clasa politică românească trebuie să înţeleagă o dată opentru totdeauna că vremea privilegiilor a trecut şi că este vremea egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.

"În perioada următoare să sperăm că, prin ceea ce românii vor face la referendum, îi vor determina pe cei de la PSD şi PNL să abdice de la privilegiile pe care le păstreză cu dinţii şi, în sfârşit, românii să aibă un parlament cu un număr decent, maxim 300 de persoane", a mai spus Boc.

Consecvență vs. slugărnicie (joc de glezne)

Trebuie să fac o declarație de dragoste, cel puțin în sensul ING de asigurare de viață, protecție împotriva riscurilor viitorului, asigurare de familie etc. Către Adriana Săftoiu, a whole lotta love și mulțumesc pentru speranța normalității și raționalității publice:). Pentru că mă face să mă simt mai puțin autist vorbind de teorie și principii în România.

În care ne întoarcem pentru moment, parafrazând, cu ce vorbește OMUL ”despre criza economică și politică, pensii și salarii”, seducătorul de partide Lucian Croitoru, FMI, tranșe pentru salarii și foarte multe alte lucruri serioase* (şi eu am obosit). Domnul Boc apare la televizor perfect dopat, capabil să recite la o apăsare de buton şi chiar să bage din sampler răspunsuri la întrebări şi atacuri, toate astea fără ca măcar să clipească. Când rezist mai mult de cinci minute, o fac cu speranţa ca cineva dă o pocnitoare sub masă, poate iese şi el din transă. Ţara este condusă magistral de la televizor, în timp ce în subteran se lucrează pentru reformarea sistemului politic prin eliminarea alternativelor.

Aflăm, totuşi, că ţara are nevoie doar de parlamentarii care îşi permit să-şi finanţeze singuri campania electorală în sistem uninominal şi traiul în mandat şi după, un fel de preselecţie (sistemică sic) pentru bişniţarii care nu lasă o carieră în urmă, care au cunoştinţele şi aptitudinile pentru a-şi face mandatul lucrativ, şi care sunt capabili să înţeleagă preţul corect al unui vot respectiv pierderile contabile ale unei eventuale dizolvări. Trebuie să fie şi mai puţini, ca validarea unui guvern să nu coste totuşi o avere, şi să fie şi poporul fericit că are un Parlament ieftin (în competiţie directă cu litiul de la Altex, evident). Mai aflăm şi că cea mai importantă relaţie în stat este cea dintre preşedinte şi premier, neînţelegerile conjugale ale acestora fiind „un dezastru pentru ţară” (in aceeasi teorie a statului auto-suveran si autocefal mentionata anterior).

Alții vorbesc de violenţă politică, război civil**, lovitură de stat, ritual de sinucidere colectivă (Cosmin Guşă re PDL). Adică riscul asumat ce nu-şi are locul în realitatea discursivă a bunului simţ prezidenţial, în care partidul închipuitei modernizări pluteşte în transă pe propriile sondaje.

Construcţie rapidă Antonescu-Johannis, parafrazată – continuăm să fim mult prea uşor tentaţi să discutăm jocurile cu pietricele şi mărgele ale preşedintelui, nu trebuie să cedăm şi să acceptăm o logică neacceptabilă şi o realitate inventată şi absurdă. Trăitul în România nu este o fatalitate. Şi nu, Geoană NU este penibil atunci când vine cu idei de politici publice care au funcţionat în alte ţări europene.

Johannis rezistă stoic pictatului pe sticlă, şi spune la obiect că orice guvern real va face în următoarele trei luni managementul crizei economice şi politice, prin decizii care să balanseze pe lamă bugetul, cu minim de victime persoane fizice sau juridice. Cu rezultate care nu se judecă politic ci se măsoară contabil, în speranţa că va veni şi un moment în care se vor negocia, planifica şi executa politici publice care să exprime politic preferinţele cetăţenilor alegători (în ideea stranie că un Parlament va atenua volatilitatea extremă a voinţei populare, cel puţin aşa cum transpare ea din porta-vox-populi prezidenţială). Nu un program politic de câştigare a alegerilor prezidenţiale adică.

Gândire pozitivă de la Caţavencu cel aservit: „Traian ne lasă, dacă ne lasă, în sărăcie şi un pic dezorientaţi. Adică în criză politică, economică şi de nervi. Dacă n-am trăi în 2009, dacă n-ar exista hidrocentrale, penicilină, televiziune prin cablu, petrol, democraţie, dacă n-ar exista UE, NATO şi FMI, dacă n-am trăi protejaţi de tehnologie şi de luciditatea globală a unei umanităţi occidentalizate, s-ar putea zice că situaţia e gravă. Dar aşa, e doar comică. Nu e război, nu e secetă, nu sunt lăcuste şi nici epidemie de ciumă. Pământul nu se va izbi de meteoriţi uriaşi, nu vor reapărea dinozaurii, nu va dispărea, pe durata vieţii noastre, stratul de ozon şi, în următoarele cinci generaţii, Universul nu se va răci. Ce mai contează că Traian al nostru dă semne imperiale şi dinastice, că vrea să dizolve Parlamentul fără să fi ţinut minte corect ce scrie în Constituţie, că îşi bate joc de sensul uman al conceptului „majoritate“ şi că uită, în cezarica lui îngâmfare, rolul sănătos pe care-l joacă în democraţie proştii rotiţi la termen?”

*„În general, nimeni nu realizează 51% în Europa pe sistemele electorale existente. Nicăieri mandatul de formare a guvernului nu se încredinţează altcuiva decât partidului cu cel mai mare număr de parlamentari. La noi ne trezim cu o abordare balcanică în care vii şi spui: ne adunăm noi, cei mai mici, că nu contează ce a votat românul, contează ce stabilim noi când ne adunăm la Grivco la domnul Voiculescu, şi mă duc eu Geoană cu Iliescu şi stabilim noi, le-o dăm noi la ăştia care au câştigat.

** Testul de rezistenta al Constitutiei (Horatiu Longitudini Atitudini 16-Oct-2009 16:31, comentariu in Cotidianul online)

In urma cu 15 ani, un prieten ma intreba ce se intampla daca Guvernul, la expirarea mandatului Parlamentului, refuza, pur si simplu, sa organizeze alegeri in termenul prescris de Constitutie. El voia, de fapt, sa-i spun care este sanctiunea nerespectarii, de catre una din autoritatile statului, a obligatiilor ei constitutionale. Am realizat ca nu exista un organism mai inalt decat Parlamentul, Presedintele si Guvernul, abilitat sa le aplice amenzi ori sa-i constranga politieneste la indeplinirea obligatiilor lor constitutionale. Intr-un regim constitutional, de la un anumit nivel in sus, totul se intemeiaza doar pe ratiune si urmarirea scopurilor vizate de Constitutie. Asa, de pilda, Presedintele nu poate desemna, la infinit, falsi candidati la functia de prim-ministru, care sa-i spuna, dupa 3 zile, ca nu pot alcatui un guvern din cauza imposibilitatii de a realiza o majoritate parlamentara, si ca, din acest motiv, "isi depun mandatul". Asta, cu scopul evident al Presedintelui de a mentine cat mai mult timp in functie un guvern al carui mandat a incetat, pentru motive pe care le stim. In zilele din urma, mai multe persoane publice, specializate sau nu in dreptul constitutional, au apreciat ca, in conditiile existente, Constitutia are "multe lacune". Legea fundamentala, ca orice alt corp normativ, nu e perfecta. Dar lacune care sa faca imposibila deblocarea unei situatii politice nu exista. Constitutia nu e o carte de bucate, cu retete continand detalii de nivelul normelor metodologice. N-are nevoie de asa ceva. Nicaieri pe planeta. Daca in SUA, vicepresedintele se enerveaza si nu vrea sa-si exercite votul de balotaj in cazul unui 50:50 in Senat, blocand astfel adoptarea unei legi, Obama il baga intr-o sedinta si problema se rezolva. Solutia este, intotdeauna, ratiunea si urmarirea scopurilor constitutionale, nu a celor personale. Iar daca recursul la rationalitate nu e posibil, atunci sanctiunea, adica, de fapt, alternativa la o Constitutie, este razboiul civil.

Matematici individuale (adica dupa socoteala fiecaruia)

A. A pervasive pattern of grandiosity (in fantasy or behavior), lack of empathy, and hypersensitivity to the evaluation of others, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, as indicated by at least five of the following:

1. Reacts to criticism with feelings of rage, shame, or humiliation (even if not expressed)
2. Is interpersonally exploitative: takes advantage of others to achieve their own ends.
3. Has a grandiose sense of self-importance, e.g. exaggerates achievements and talents, expects to be noticed as "special" without appropriate achievement.
4. Believes that their problems are unique and can be understood only by other special people.
5. Is preoccupied with fantasies of unlimited success, power, brilliance, beauty or ideal love.
6. Has a sense of entitlement: unreasonable expectation of especially favorable treatment, e.g. assumes that they do not have to wait in line when others must do
7. Requires constant attention and admiration, e.g. keeps fishing for compliments.
8. Lack of empathy: inability to recognize and experience how others feel, e.g. annoyance and surprise when a friend who is seriously ill cancels a date.
9. Is preoccupied with feelings of envy.

B. A pervasive and unwarranted tendency, beginning by early adulthood and present in a variety of contexts, to interpret the actions of people as deliberately demeaning or threatening, as indicated by at least four of the following:
1. Expects, without sufficient basism to be exploited or harmed by others.
2. Questiuns, without justification, the loyalty and trustworthiness of friends or associates.
3. Reads hidden meaning or threatening meanings into benign remarks or events, e.g. suspects that a neighbor put out trash early to annoy them.
4. Bears grudges or is unforgiving of insults or slights.
5. Is reluctant to confide in others, because of unwarranted feart that the information will be used against them.
6. Is easily slighted and quick to react with anger or to counterattack
7. Questions, without justification, fidelity of spouse or sexual partner.

A: Narcissistic Personality Disorder
B: Paranoid Personality Disorder

From a book on Political Psychology, quoting the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (4th ed., text revision; pp. 690, 714), by American Psychiatric Association, Washington, DC.

De la Andrei Plesu:
Când am plecat de la Cotroceni, am avut argumentele mele. Aveam probleme de sănătate, dar le aveam şi pentru că între mine şi şeful meu existau oarecari „nepotriviri de caracter”. Pe cele mai multe le-am semnalat, ulterior, în presă, ceea ce nu m-a scutit să rămân în continuare, pentru unii, un „intelectual al lui Băsescu”.

Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate. Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrămoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă, şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare. Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare. Am avut de a face cu unele „candori” culturale şi la case mai mari... Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau foarte mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine. Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.

Până de curând, pornind de la considerente ca cele de mai sus, judecata mea asupra preşedintelui era foarte bine articulată. Putea fi greşită, subiectivă, neatentă la context, dar era limpede şi neezitantă. Faţă de alţii, aveam măcar avantajul de a-l fi cunoscut îndeaproape. De la o vreme însă, spiritul meu critic a intrat în derivă. Câteva echipe de gazetari şi de „comentatori” cu statut incert au declanşat asupra lui Traian Băsescu şi asupra celor socotiţi drept „oamenii lui” o campanie de o violenţă, de o vulgaritate, de o rea-credinţă fără precedent.

Zi de zi se pun la cale şi se execută mari planuri de lichidare. Nu vreau să umblu la motivaţii, nu vreau să montez procese de intenţii. Ceea ce văd e, pur şi simplu, o dezlănţuire de ură, de furie oarbă, de mârlănie obscenă, care nu se justifică, într-o lume normală, nici faţă de ultimul dintre răufăcători. Tot ceea ce mă deranja în comportamentul preşedintelui mi se serveşte înzecit de tabăra „oponenţilor”. Constat, perplex, că şi-au depăşit „duşmanul”, că au reuşit să livreze mostre de derapaj psihologic, faţă de care cel vizat face, brusc, figură de fată mare.

Totul se desfăşoară atât de isteric încât până şi cel mai rudimentar calcul strategic e lăsat deoparte. Există, într-adevăr, riscul – tipic pentru ambianţa autohtonă – ca electoratul nehotărât să basculeze, milos, de partea victimei. Traian Băsescu ar putea câştiga pe mâna detractorilor săi care, în zelul lor, şi-au ieşit din minţi. La păcatul lipsei de civilizaţie, al prostului gust, al excesului de fiere, se adaugă, masiv şi păcatul mediocrităţii mentale, al ignorării propriilor interese. În ce mă priveşte, le reproşez că mă împiedică să-mi exercit, calm, spiritul critic. Îmi sabotează judecata. În loc să mă convingă, mă dezgustă. Tipul de campanie care mi se bagă pe gât în fiecare seară n-are nicio legătură cu lupta dreaptă, cu buna cuviinţă, cu moravurile politice europene. E un fel de balamuc mânios, o bădărănie tribală, care vrea să combată „răul” cu „şi mai rău”. În aceste condiţii, dacă ai de ales între „intelectualii lui Gâdea” şi „intelectualii lui Băsescu”, nu prea poţi sta pe gânduri.

++++++
Romania's government - Progress, of a sort and at a price
Oct 15th 2009 BUCHAREST
From The Economist print edition

Egos, not the stricken economy, are at the centre of Romanian politics

IT MAY have worked politically, but not on other fronts. Two weeks ago, Romania’s prime minister, Emil Boc, doomed his own government to collapse by ousting his interior minister, Dan Nica. The ostensible reason was that Mr Nica, who represents a junior partner in the coalition, had groundlessly alleged that a huge electoral fraud was being planned in the presidential election due on November 22nd. He did not name the supposed ballot-riggers. But this is a touchy issue. Romania’s president, Traian Basescu (a close ally of Mr Boc), won power in 2004 on the crest of an anti-corruption campaign. Since then some of his biggest supporters have become increasingly critical of his record.

Sacking Mr Nica was meant to force his Social Democratic party to quit the government, leaving a minority administration to be run by Mr Basescu’s supporters, the Liberal Democrats. That, cynics say, was meant to ensure that the interior ministry, which runs the election machinery, was in safe hands in the run-up to the poll.

It may yet work. But the Social Democrats counter-attacked this week by ousting the government in Romania’s first successful no-confidence vote since the fall of communism. In one sense the vote, which took place on October 13th, was progress. Unlike in the 1990s the government’s removal did not involve miners rampaging violently through the streets of Bucharest.

The opposition parties, including Liberals and parties representing Hungarian and other ethnic minorities, make up two-thirds of parliament. They proposed their own, apolitical, candidate for prime minister, Klaus Johannis. An ethnic German, he has for the past nine years been the successful mayor of the Transylvanian town of Sibiu, one of the most attractive and best-run places in Romania.

That has boosted the credibility of the anti-Basescu camp, united only in their dislike of the president. But it has not so far dented the president’s popularity: he has a 13-point lead over his nearest rival in next month’s poll. This week Mr Basescu nominated Lucian Croitoru, a central-bank adviser, as prime minister. If parliament votes his nominee down, as seemed likely, the president can hang on and try again. He dismisses the opposition’s idea of a government of technocrats, saying that this belongs to the 1990s, and is just a cover for string-pulling politicians. For the moment, Mr Boc’s government remains in office as a caretaker administration.

Shenanigans around the conduct of the presidential election and uncertainty about the next government are distractions from Romania’s most pressing problems. The economy is forecast to shrink by around 8% this year. The IMF and European Union have bailed out the country to the tune of €20 billion ($30 billion). Romania has yet to implement the unpopular reforms that it agreed with the lenders. And it has also exasperated the EU by backsliding on promised improvements to the judiciary and legal system. Mr Basescu may have won the battle for his political survival for the time being. But he has not fulfilled his promises of modernising and cleaning up his country’s politics.

Ziua care nu poate fi

Este ziua în care un guvern care nu mai are sprijinul Parlamentului refuză să plece. Refuză să plece profitând de faptul că Parlamentul este obstrucţionat în dreptul său de a genera alt guvern de o prevedere ultra-abuzată şi prost interpretată a Constituţiei. Obstrucţionat chiar şi după ce îşi exprimă oficial, la nivel instituţional, expresia unei majorităţi formate în interiorul său, în favoarea desemnării unui candidat la poziţia de prim-ministru, satisfăcând astfel obiectivul consultării, respectiv de selecţie a unui candidat care chiar are şanse de a forma un guvern investit de Parlament (prevedere cu sens în 1992, când votarea în interiorul Parlamentului a 20 de candidaţi de prim-ministru propuşi de 20 de formaţiuni politice ar fi putut fi un efort complicat şi de durată), şi marcând astfel, cel puţin simbolic, finalul interimatului.

Este ziua în care guvernul interimar devine ilegitim, adică exercită fără drept prerogativele Guvernului României. În absenţa unui Guvern legitim, statul român încetează să mai funcţioneze, neavând nici un drept de acţiona relativ la cetăţeni. Da, legile României rămân în vigoare, în egală măsură continuă să existe un Parlament şi tribunale. Doar că fără un guvern de drept toate celelalte organe ale statului, toţi funcţionarii publici şi alţi reprezentanţi ai statului a căror autoritate este derivată din autoritatea Guvernului devin persoane private.

Este ziua în care autoritatea de stat nu mai are un fundament democratic, nu mai este generată de voinţa populară. Este ziua unei lovituri de stat, ziua în care forma de organizare a comunităţii este confiscată de la proprietarii ei de drept, şi monopolul violenţei nu mai este acordat ci cucerit.
Această zi nu poate exista, cel puţin nu în România stat membru al Uniunii Europene. Poate exista în Kazahstan, în Cambodgia secolului trecut sau într-o ţară cucerită prin forţă militară. Nu poate exista, dar se poate discuta. Este o ipotetică stare naturală, punct de plecare al teoriei politice în Răchiţeni.

Conform Constituţiei, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, deci modul prin care se manifestă suprem şi democratic voinţa poporului român. Din aceeaşi sursă, Preşedintele României „reprezintă statul român”, adică forma de organizare administrativă şi teritorială a poporului român. Este ales democratic, dar nu este nici putere executivă, nici putere judecătorească şi nici legislativ.

Concret şi istoric, statul şi democraţia sunt însă două obiecte relativ distincte. Orice comunitate se organizează cumva pentru a supravieţui, şi statul se întâmplă, cu toate elementele lui mai noi sau mai vechi gen poliţie, armată, sau gestionarea bunurilor publice (pentru cine a remarcat absenţa justiţiei ca judecător... da, cred că e o instituţie care precede şi e distinctă de stat, chiar dacă execuţia necesită o autoritate). Se întâmplă pentru că ordinea şi decizia pentru întreaga comunitate trebuie întâi să existe pentru ca să putem discuta de calitatea, umanitatea şi rezultatele lor:D. Problemele apar rapid, mai ales dacă statul se întâmplă atunci când învingătorii organizează sclavia învinşilor, când epilepsia e suprema dovadă a înţelepciunii şi relaţiei cu divinitatea, sau când un individ charismatic convinge restul comunităţii să le decidă viaţa, moartea şi bunăstarea just-like-that (hate the game, respect the skillful player:)))).

Problemele cu statul au fost şi sunt mai mici decât beneficiile şi totuşi suficient de mari pentru ca omenirea să încerce, de mii de ani, să găsească cea mai bună variantă de a gestiona „bestia” şi potenţialul deseori materializat pentru abuz (îmi place să cred ca încă nu sunt mai anarhist decât o majoritate a Founding FathersJ). Concluzia majoritară global a momentului pare să fie democraţia reprezentativă şi drepturile universale ale omului, elementul relevant în acest moment fiind:

Statul, adică aparatul de stat, în particular puterea executivă, nu se conduce singur – adică nu decide singur/intern ocupanţii structurii de conducere. Birocraţia de stat nu îşi alege conducătorii, şi nici măcar nu i se permite să propună comunităţii o structură de conducere spre validare. Această structură este generată periodic de voinţa populară exprimată prin reprezentanţii liber aleşi.

Nu asta pare însă să fie înţelegerea românească a democraţiei reprezentative. Acum cred că înţeleg şi eu mai bine teoria celor doua suveranitati, prezentată în raportul cu propuneri de modificare a Constituţiei a Comisiei Carp. Parlamentul este o suveranitate, care exprimă voinţa populară, şi Preşedintele altă suveranitate, care reprezintă statul ŞI voinţa populară, într-o anume măsură, pentru că este individul votat de o majoritate a cetăţenilor (între noi, practic echivalent cu a spune că un individ poate exprima mai bine preferinţele unei populaţii decât un eşantion reprezentativ, adică de exemplu dacă Preşedintele spune că brandul X este preferatul său, nu mai trebuie să facem studii de piaţă pentru a afla ce le place şi celorlalţi cetăţeni...).

În cazul în care aceste două suveranităţi sunt în conflict, cum se întâmplă acum, statul, prin şeful său, se vrea mai puternic decât poporul prin reprezentanţii săi. Statul, prin reprezentantul său suprem, vrea să aibă cuvântul decisiv în alegerea primului-ministru şi implicit a propriei structuri de conducere. Ne-am întors în istorie sau ne-am mutat în Congo, în locurile în care UN individ într-o poziţie de autoritate santajeaza voinţa populară într-un exerciţiu de validare al propunerii sale pentru conducerea statului.

************************************************************************************

Aşa cum desemnarea candidatului avea ca obiectiv compresia efortului de găsire a unui candidat cu şanse şi evitarea unui proces asemănător cu cel de alegere al unui Papă (afirmaţie susţinută şi de prevederea ca atunci când există un partid majoritar desemnarea este o procedură formală), dreptul constituţional original al preşedintelui de a dizolva Parlamentul avea o singură justificare – schimbarea unui Parlament care nu e în stare să genereze un guvern, adică să realizeze o majoritate în jurul unui candidat de Prim-Ministru negociat în consultări. Rolul instituţional al Preşedintelui trebuia să fie DE A CONSTATA OFICIAL IMPOSIBILITATEA CONCEPŢIEI. Ăsta cred eu, ca cetăţean, că este spiritul Constituţiei, şi orice altă interpretare îmi sună a tentativă de lovitură de stat.

Nu e deloc rezonabil să interpretezi asta ca fiind „Preşedintele dizolvă Parlamentul dacă acesta nu formează o majoritate în jurul candidatului desemnat de Preşedinte printr-o decizie autonomă, pe criterii proprii şi independent de oricine şi orice”. Am povestit oricum ieri că această combinaţie înseamnă practic şi independenţa de facto a Guvernului faţă de Parlament.

Asta dacă se mai întreba cineva cum se poate întâmpla imposibilul practic într-o ţară europeană teoretic democratică...

Prezentaț’ Arm’ (sick for a week)

Având puterea de a investi și da jos un guvern, Parlamentul trebuia să fie principalul generator și controlor al puterii executive, formată din interiorul său dar distinctă de puterea legislativă (insuficient de distinctă poate), cu implicarea procedurală a președintelui. Această implicare avea următorul obiectiv – ca negocierea inițială pentru desemnarea candidatului să fie MEDIATĂ din exterior și mai rapidă (în ideea că două negocieri corelate sunt un joc complex în două tururi care, în absența unor reguli complicate, se poate prelungi mult prea mult). Scopul fundamental este de a avea un guvern cu sprijin parlamentar cât mai repede după alegeri sau după căderea guvernului precedent – repet, scopul este de a avea un guvern funcțional și legitim, generat și controlat de către puterea legislativă – Parlamentul, ca și for suprem al democrației reprezentative.

Cum înțelege Traian Băsescu Constituția și regimul democratic românesc:

· ”În mandatul meu, am făcut desemnarea primului ministru de la partidul sau alianța juridică înregistrată cu cel mai mare număr de parlamentari”.
· ”Am încredințat mandatul de prim ministru în 2009 PDL-ului, care avea cel mai mare număr de parlamentari”
· ”Majoritatea trebuie să și-o formeze primul ministru desemnat”
· ”Premierul nu poate fi independent de palatul Cotroceni pentru că de aici pleacă numirea lui”

Președintele desemnează un prim-ministru după un criteriu propriu, neputând fii condiționat în nici un fel sau influențat de Parlament. Primul ministru desemnat intră în discuție cu partidele, pentru program și compoziția cabinetului, în așa fel încât să primească votul Parlamentului. Parlamentul, sub șantajul dizolvării, trebuie să facă cumva să voteze unul din cei trei candidați propuși de Președinte. Negocierea programului și a compoziției guvernului se face de către primul ministru desemnat pe poziția de forță construită pe acest șantaj.

Concluzia simplă este că în înțelesul domnului Băsescu Parlamentul nu are / nu ar trebui să aibă PRACTIC NICI UN CUVÂNT DE SPUS în formarea guvernului, investirea acestuia devenind gestul formal și procedural al Parlamentului și desemnarea acestuia de către Președinte devenind decizia substanțială. Știind cam ce scribi zac și uneltesc prin beciurile Cotroceniului, cele de mai sus sunt o reînviere a sistemului interbelic de primă electorală pentru partidul care ia cel mai mare număr de reprezentanți (voturi?), dobândind puterea completă, doar că de data aceasta se manifestă prin desemnarea arbitrară unui PM care cumpără și șantajează până la obținerea majorității absolute. Da, este cam același sistem care i-a permis lui Carol al II-lea să facă o dictatură împreună cu Horia Sima, cu urmările cunoscute.

Sub același șantaj al dizolvării (prin motiune urmata de nominalizarea ulterioară de candidați inacceptabili) Parlamentul își pierde practic și puterea de a controla activitatea guvernului (capacitatea de sancțiune) sau de a respinge un buget asumat de acesta. Ce mai rămâne? Capacitatea de a face legi și de a respinge ordonanțele guvernului. E suficient pentru democrație? Poate. E suficient pentru a ne feri de eventualele abuzuri ale puterii executive? În nici un caz, avem deja dovada că guvernul nu poate fi obligat să respecte legile țării, respectiv sentințele judecătorești. Poate fi doar schimbat, și principalul câștig al democrației în România și singura protecție față de un furt fără limite a fost alternanța la guvernare. Rămânem să avem încredere în Președintele ales, oricare ar fi acesta, să își concedieze propriul guvern în momentul în care asuprirea e prea crâncenă, ca SINGURĂ PROTECȚIE PRACTICĂ împotriva abuzului de putere și a furtului? De ce s-ar feri un Parlament atat de mult de dizolvare (adica de ce i-ar fi frica unui reprezentat ales democratic sa fie demis fara motiv concret de un alt reprezentant?)? Hmm, dar de ce presedintele ales sa poata sa isi obtina o majoritate absoluta in Parlament, santajand pana la urma chiar si electoratul? (adica daca vreti guvern, dati-mi majoritatea absoluta)

Confuzia fundamentală este între puteri, generarea acestora și atribuții. Misiunea președintelui în mecanismul constituțional NU POATE FI ALTA decât cea a mecanismului constituțional relevant în întregul său, și anume cea de a obține un guvern cu susținere în Parlament. Asta înseamnă asumarea răspunderii politice de către adunarea reprezentativă, prin mandatarea unui guvern și controlul ulterior. Parlamentul oricum nu poate exercita direct puterea executivă, acesta ar fi un conflict între puteri incalificabil într-o democrație reprezentativă. Argumentul că dacă Guvernul nu este format din membrii unui partid înseamnă declinarea de responsabilitate a puterii politice este echivalent cu a spune că, într-o companie comercială, Adunarea Generală a Acționarilor este obligată să aleagă unul din acționari pentru a fi Director Executiv. Mai exact, Traian Băsescu interzice Parlamentului să mandateze niște terți cu puterea executivă, în ideea că ar fi declinare de responsabilitate. Principal-Agent relationships – we simply dont do that around here:).

Celălalt argument practic împotriva propunerii majoritare este la fel de pueril... și anume că ”tehnocrații” ar fi marionetele partidelor. Adică acești oameni, fără clientelă politică și care sunt rugați în genunchi să se constituie în soluția de compromis și singura șansă a partidelor care îi susțin, acești oameni vor fi șantajabili. Serios?!?!?! Bineeee....:), eu prefer sa imi asum aceasta sansa mai degraba decat guvernul Boc interimar 3 luni.

"ai nevoie de cineva care sa aiba grija de tine si de familia ta"

Citatul este dintr-o reclama BCR:), si picat intr-o discutie despre vulnerabilitatea eterna a democratiei la populism. Pornita de la secventa din carciuma din Rachiteni, satul de bastina al lui Boc. Si de realizarea ca doar doua sunt cele ce conteaza - guvern controlat la alegeri si vocea cea mai stridenta care razbate prin norul confuz intretinut in mintile celor multi.



In orice democratie exista pericolul ca cineva, unul sau mai multi, sa profite de clopotul lui Gauss. Pana la la momentul unei egalitati perfecte (nature AND nurture), egalitatea cetatenilor este o conventie politica si legala (si de altfel o realizare miraculoasa a omenirii), dar in nici un caz o realitate economica sau sociala. O majoritate mai putin "dotata" exista, si poate fi mintita in fata, cumparata, speriata de apocalipsa si asmutita vindicativ. In egala masura exista si posibilitatea ca cineva sa profite cu cinism, pentru a "face" albul negru. Nu e ceva ce poate fi interzis, rezistenta la populism e doar a 'gentlemen's agreement'.



Una din problemele Romaniei, si in special a majoritatii abuzabile cognitiv, este intelegerea democratiei ca fiind chemarea si inscaunarea prin vot unui Mesia. Un om care sa ne inteleaga, sa ne ierte pacatele, sa ne razbune impotriva celor care ne-au oprimat, sa ne dea noua cele de trebuinta, sa aiba grija de noi. Un om care sa sufere pentru noi, ca victima simbolica a Raului din lume. Un om pe care il gasim, nu ca inteleptii ce-l cauta pe Dalai Lama intre inocenti, ci injurat de o masa de oameni care se chinuie sa scoata bolovanul aruncat in lac. Acest mit exista, si a fost cultivat asiduu regim de regim, nu trebuie decat referentiat si eventual consolidat.



Mai spre concret, este si motivul pentru care il respect pe presedintele Emil Constantinescu. Da, a cultivat si el un mic mit, dar pe langa asta a incercat sa isi urmareasca fisa postului. Nu de Mesia, desi cu riscul de a fi vazut ca Don Quijote, acceptand ideea ca democratia este un obiectiv niciodata atins, dar spre care trebuie sa mergi cu pasi mici si siguri, an de an, sperand si crezand intr-un ideal. Luptand cu morile de vant si supus ocazional ridicolului popular, in numele unei iluzii (delusion) pozitive. Si daca e sa aleg intre nebuni (fools), intr-o generalizare fara legatura cu EC, il prefer pe Don Quijote unui Torquemada:D.



Foarte concret este motivul pentru care imi place de Crin Antonescu. Nu pentru ca are cojones de taur, nu pentru ca a invins un milion de adversari, nu pentru ca plange pe cruce, nu pentru ca i se aude vocea peste mari si mese, nu pentru ca poate speria si reduce la tacere cu uitatura sa crunta o adunatura de boiernasi si bisnitari. Ci tocmai pentru ca NU are nici o sansa sa i se falfaie intre aripile vreunui mit popular.



DA pentru ca incearca sa isi urmeze propriul compas moral si politic, adica valori si principii declarate, chiar daca nu e intotdeauna un castig personal. Da pentru ca ocazional reuseste, probabil nu mai des decat ceilalti oameni care chiar incearca. Da pentru ca e ironic fara sa fie taran, si da, pentru ca liberalismul lui Crin Antonescu e mai autentic decat democratia anxioasa, suferinda de sindrom Stockholm, a lui Catalin Avramescu.



Ya'dig?