Prezentaț’ Arm’ (sick for a week)

Având puterea de a investi și da jos un guvern, Parlamentul trebuia să fie principalul generator și controlor al puterii executive, formată din interiorul său dar distinctă de puterea legislativă (insuficient de distinctă poate), cu implicarea procedurală a președintelui. Această implicare avea următorul obiectiv – ca negocierea inițială pentru desemnarea candidatului să fie MEDIATĂ din exterior și mai rapidă (în ideea că două negocieri corelate sunt un joc complex în două tururi care, în absența unor reguli complicate, se poate prelungi mult prea mult). Scopul fundamental este de a avea un guvern cu sprijin parlamentar cât mai repede după alegeri sau după căderea guvernului precedent – repet, scopul este de a avea un guvern funcțional și legitim, generat și controlat de către puterea legislativă – Parlamentul, ca și for suprem al democrației reprezentative.

Cum înțelege Traian Băsescu Constituția și regimul democratic românesc:

· ”În mandatul meu, am făcut desemnarea primului ministru de la partidul sau alianța juridică înregistrată cu cel mai mare număr de parlamentari”.
· ”Am încredințat mandatul de prim ministru în 2009 PDL-ului, care avea cel mai mare număr de parlamentari”
· ”Majoritatea trebuie să și-o formeze primul ministru desemnat”
· ”Premierul nu poate fi independent de palatul Cotroceni pentru că de aici pleacă numirea lui”

Președintele desemnează un prim-ministru după un criteriu propriu, neputând fii condiționat în nici un fel sau influențat de Parlament. Primul ministru desemnat intră în discuție cu partidele, pentru program și compoziția cabinetului, în așa fel încât să primească votul Parlamentului. Parlamentul, sub șantajul dizolvării, trebuie să facă cumva să voteze unul din cei trei candidați propuși de Președinte. Negocierea programului și a compoziției guvernului se face de către primul ministru desemnat pe poziția de forță construită pe acest șantaj.

Concluzia simplă este că în înțelesul domnului Băsescu Parlamentul nu are / nu ar trebui să aibă PRACTIC NICI UN CUVÂNT DE SPUS în formarea guvernului, investirea acestuia devenind gestul formal și procedural al Parlamentului și desemnarea acestuia de către Președinte devenind decizia substanțială. Știind cam ce scribi zac și uneltesc prin beciurile Cotroceniului, cele de mai sus sunt o reînviere a sistemului interbelic de primă electorală pentru partidul care ia cel mai mare număr de reprezentanți (voturi?), dobândind puterea completă, doar că de data aceasta se manifestă prin desemnarea arbitrară unui PM care cumpără și șantajează până la obținerea majorității absolute. Da, este cam același sistem care i-a permis lui Carol al II-lea să facă o dictatură împreună cu Horia Sima, cu urmările cunoscute.

Sub același șantaj al dizolvării (prin motiune urmata de nominalizarea ulterioară de candidați inacceptabili) Parlamentul își pierde practic și puterea de a controla activitatea guvernului (capacitatea de sancțiune) sau de a respinge un buget asumat de acesta. Ce mai rămâne? Capacitatea de a face legi și de a respinge ordonanțele guvernului. E suficient pentru democrație? Poate. E suficient pentru a ne feri de eventualele abuzuri ale puterii executive? În nici un caz, avem deja dovada că guvernul nu poate fi obligat să respecte legile țării, respectiv sentințele judecătorești. Poate fi doar schimbat, și principalul câștig al democrației în România și singura protecție față de un furt fără limite a fost alternanța la guvernare. Rămânem să avem încredere în Președintele ales, oricare ar fi acesta, să își concedieze propriul guvern în momentul în care asuprirea e prea crâncenă, ca SINGURĂ PROTECȚIE PRACTICĂ împotriva abuzului de putere și a furtului? De ce s-ar feri un Parlament atat de mult de dizolvare (adica de ce i-ar fi frica unui reprezentat ales democratic sa fie demis fara motiv concret de un alt reprezentant?)? Hmm, dar de ce presedintele ales sa poata sa isi obtina o majoritate absoluta in Parlament, santajand pana la urma chiar si electoratul? (adica daca vreti guvern, dati-mi majoritatea absoluta)

Confuzia fundamentală este între puteri, generarea acestora și atribuții. Misiunea președintelui în mecanismul constituțional NU POATE FI ALTA decât cea a mecanismului constituțional relevant în întregul său, și anume cea de a obține un guvern cu susținere în Parlament. Asta înseamnă asumarea răspunderii politice de către adunarea reprezentativă, prin mandatarea unui guvern și controlul ulterior. Parlamentul oricum nu poate exercita direct puterea executivă, acesta ar fi un conflict între puteri incalificabil într-o democrație reprezentativă. Argumentul că dacă Guvernul nu este format din membrii unui partid înseamnă declinarea de responsabilitate a puterii politice este echivalent cu a spune că, într-o companie comercială, Adunarea Generală a Acționarilor este obligată să aleagă unul din acționari pentru a fi Director Executiv. Mai exact, Traian Băsescu interzice Parlamentului să mandateze niște terți cu puterea executivă, în ideea că ar fi declinare de responsabilitate. Principal-Agent relationships – we simply dont do that around here:).

Celălalt argument practic împotriva propunerii majoritare este la fel de pueril... și anume că ”tehnocrații” ar fi marionetele partidelor. Adică acești oameni, fără clientelă politică și care sunt rugați în genunchi să se constituie în soluția de compromis și singura șansă a partidelor care îi susțin, acești oameni vor fi șantajabili. Serios?!?!?! Bineeee....:), eu prefer sa imi asum aceasta sansa mai degraba decat guvernul Boc interimar 3 luni.