Ziua care nu poate fi

Este ziua în care un guvern care nu mai are sprijinul Parlamentului refuză să plece. Refuză să plece profitând de faptul că Parlamentul este obstrucţionat în dreptul său de a genera alt guvern de o prevedere ultra-abuzată şi prost interpretată a Constituţiei. Obstrucţionat chiar şi după ce îşi exprimă oficial, la nivel instituţional, expresia unei majorităţi formate în interiorul său, în favoarea desemnării unui candidat la poziţia de prim-ministru, satisfăcând astfel obiectivul consultării, respectiv de selecţie a unui candidat care chiar are şanse de a forma un guvern investit de Parlament (prevedere cu sens în 1992, când votarea în interiorul Parlamentului a 20 de candidaţi de prim-ministru propuşi de 20 de formaţiuni politice ar fi putut fi un efort complicat şi de durată), şi marcând astfel, cel puţin simbolic, finalul interimatului.

Este ziua în care guvernul interimar devine ilegitim, adică exercită fără drept prerogativele Guvernului României. În absenţa unui Guvern legitim, statul român încetează să mai funcţioneze, neavând nici un drept de acţiona relativ la cetăţeni. Da, legile României rămân în vigoare, în egală măsură continuă să existe un Parlament şi tribunale. Doar că fără un guvern de drept toate celelalte organe ale statului, toţi funcţionarii publici şi alţi reprezentanţi ai statului a căror autoritate este derivată din autoritatea Guvernului devin persoane private.

Este ziua în care autoritatea de stat nu mai are un fundament democratic, nu mai este generată de voinţa populară. Este ziua unei lovituri de stat, ziua în care forma de organizare a comunităţii este confiscată de la proprietarii ei de drept, şi monopolul violenţei nu mai este acordat ci cucerit.
Această zi nu poate exista, cel puţin nu în România stat membru al Uniunii Europene. Poate exista în Kazahstan, în Cambodgia secolului trecut sau într-o ţară cucerită prin forţă militară. Nu poate exista, dar se poate discuta. Este o ipotetică stare naturală, punct de plecare al teoriei politice în Răchiţeni.

Conform Constituţiei, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român”, deci modul prin care se manifestă suprem şi democratic voinţa poporului român. Din aceeaşi sursă, Preşedintele României „reprezintă statul român”, adică forma de organizare administrativă şi teritorială a poporului român. Este ales democratic, dar nu este nici putere executivă, nici putere judecătorească şi nici legislativ.

Concret şi istoric, statul şi democraţia sunt însă două obiecte relativ distincte. Orice comunitate se organizează cumva pentru a supravieţui, şi statul se întâmplă, cu toate elementele lui mai noi sau mai vechi gen poliţie, armată, sau gestionarea bunurilor publice (pentru cine a remarcat absenţa justiţiei ca judecător... da, cred că e o instituţie care precede şi e distinctă de stat, chiar dacă execuţia necesită o autoritate). Se întâmplă pentru că ordinea şi decizia pentru întreaga comunitate trebuie întâi să existe pentru ca să putem discuta de calitatea, umanitatea şi rezultatele lor:D. Problemele apar rapid, mai ales dacă statul se întâmplă atunci când învingătorii organizează sclavia învinşilor, când epilepsia e suprema dovadă a înţelepciunii şi relaţiei cu divinitatea, sau când un individ charismatic convinge restul comunităţii să le decidă viaţa, moartea şi bunăstarea just-like-that (hate the game, respect the skillful player:)))).

Problemele cu statul au fost şi sunt mai mici decât beneficiile şi totuşi suficient de mari pentru ca omenirea să încerce, de mii de ani, să găsească cea mai bună variantă de a gestiona „bestia” şi potenţialul deseori materializat pentru abuz (îmi place să cred ca încă nu sunt mai anarhist decât o majoritate a Founding FathersJ). Concluzia majoritară global a momentului pare să fie democraţia reprezentativă şi drepturile universale ale omului, elementul relevant în acest moment fiind:

Statul, adică aparatul de stat, în particular puterea executivă, nu se conduce singur – adică nu decide singur/intern ocupanţii structurii de conducere. Birocraţia de stat nu îşi alege conducătorii, şi nici măcar nu i se permite să propună comunităţii o structură de conducere spre validare. Această structură este generată periodic de voinţa populară exprimată prin reprezentanţii liber aleşi.

Nu asta pare însă să fie înţelegerea românească a democraţiei reprezentative. Acum cred că înţeleg şi eu mai bine teoria celor doua suveranitati, prezentată în raportul cu propuneri de modificare a Constituţiei a Comisiei Carp. Parlamentul este o suveranitate, care exprimă voinţa populară, şi Preşedintele altă suveranitate, care reprezintă statul ŞI voinţa populară, într-o anume măsură, pentru că este individul votat de o majoritate a cetăţenilor (între noi, practic echivalent cu a spune că un individ poate exprima mai bine preferinţele unei populaţii decât un eşantion reprezentativ, adică de exemplu dacă Preşedintele spune că brandul X este preferatul său, nu mai trebuie să facem studii de piaţă pentru a afla ce le place şi celorlalţi cetăţeni...).

În cazul în care aceste două suveranităţi sunt în conflict, cum se întâmplă acum, statul, prin şeful său, se vrea mai puternic decât poporul prin reprezentanţii săi. Statul, prin reprezentantul său suprem, vrea să aibă cuvântul decisiv în alegerea primului-ministru şi implicit a propriei structuri de conducere. Ne-am întors în istorie sau ne-am mutat în Congo, în locurile în care UN individ într-o poziţie de autoritate santajeaza voinţa populară într-un exerciţiu de validare al propunerii sale pentru conducerea statului.

************************************************************************************

Aşa cum desemnarea candidatului avea ca obiectiv compresia efortului de găsire a unui candidat cu şanse şi evitarea unui proces asemănător cu cel de alegere al unui Papă (afirmaţie susţinută şi de prevederea ca atunci când există un partid majoritar desemnarea este o procedură formală), dreptul constituţional original al preşedintelui de a dizolva Parlamentul avea o singură justificare – schimbarea unui Parlament care nu e în stare să genereze un guvern, adică să realizeze o majoritate în jurul unui candidat de Prim-Ministru negociat în consultări. Rolul instituţional al Preşedintelui trebuia să fie DE A CONSTATA OFICIAL IMPOSIBILITATEA CONCEPŢIEI. Ăsta cred eu, ca cetăţean, că este spiritul Constituţiei, şi orice altă interpretare îmi sună a tentativă de lovitură de stat.

Nu e deloc rezonabil să interpretezi asta ca fiind „Preşedintele dizolvă Parlamentul dacă acesta nu formează o majoritate în jurul candidatului desemnat de Preşedinte printr-o decizie autonomă, pe criterii proprii şi independent de oricine şi orice”. Am povestit oricum ieri că această combinaţie înseamnă practic şi independenţa de facto a Guvernului faţă de Parlament.

Asta dacă se mai întreba cineva cum se poate întâmpla imposibilul practic într-o ţară europeană teoretic democratică...