Președintele acuză Parlamentul de trădarea interesului național pentru că nu îi votează Guvernul lui. La mișto, Berceanu se întreabă cum poate un președinte fără carnet de conducere să conducă o țară, ceea ce, tot la mișto, e mai nasol decât un președinte cu carnet și brevet care conduce mașina, și țara, în stare de ebrietate. Un fost golan de piața Universității ajunge să-l ierte oarecum pe Iliescu, la gândul că alții, mai irascibili, dacă ar fi fost în locul lui ar fi curățat contestatarii cu tancurile mai degrabă decât cu bâtele minerilor.
De ceea ce vă e frică nu scăpați, adică de schimbarea în bine a țării, completarea doamnei Macovei la sloganul cruciat. Cruciadă în care nu mai contează cine ești, ce ai făcut, ci doar de partea cui ești. În care discursul general și aruncător de vină la alții este mai credibil și mai palatabil decât cel care propune ceva concret, chiar dacă dificil (”să trăiți bine” e clar o politică publică mai realistă decât a trimite prin poștă medicamentele acordate prin sistemul public de sănătate şi plătite de stat, cel puțin în secolul românesc 21).
Cruciada încolonează oameni din ce în ce mai disperați, unii disperați pentru că știu ce se întâmplă, ce fac, ce își asumă și ce au de pierdut, alții disperați că nu mai au nimic de pierdut, nu știu ce se întâmplă, și li se spune că salvarea vine prin lapidarea și decimarea Parlamentului și a tuturor celor care se află în fața mai degrabă decât în spatele steagului.
Și totuși care este viitorul de aur de după victoria în lupta de clasă și eliminarea unei clase politice mișelnice?
1. Președintele crează guvernul lui și îl pune la treaba. Dacă Parlamentul are ceva de comentat se duce acasă, vinovat de trădarea interesului național. Dacă un Parlament proaspăt ales nu e suficient de gentil, poate fi persuadat și prin decimare, alergat prin Parchete*, redus la salarii și pensii. Pentru a elimina orice formă de compromis politicianist, Guvernul își asumă pachete de legi, pentru a scăpa de chinul ordonanțelor de urgență eventual respinse și pentru a beneficia direct de umbrela persuasiunii prezidențiale. Presiuni împotriva parlamentarilor și partidelor se mai pot exercita prin încă două mecanisme interesante, respectiv retragerea* (recall) aleșilor de către electorat și eliminarea monopolului legislativ* (votarea la referendum de inițiative legislative). Știm deja că președintele poate face referendum când și cum vrea el.
2. Avocaţii interesului public rămân în continuare magistraţi, pe un nemeritat picior de egalitate cu judecătorii. CSM-ul e însă îmbogăţit cu candidaţi propuşi de preşedinte* şi votaţi de Parlament, care se adaugă procurorilor pentru a putea în sfârşit înclina balanţa deciziei în direcţia potrivită. Curtea Constituțională rămâne independentă de justiție, iar Înalta Curte rămâne singura instanţă reală a ţării, cu sute de mii de dosare, justificând (pe un traseu mai lung care înseamnă însă nefuncţionarea adecvată a sistemului) mustrările şi continua intervenţie prezidenţială.
3. Între toate puterile statului, preşedintele este deasupra tuturor. Doar in caz că uită să îşi ia pastilele şi devine un pericol public, poate fi acuzat de înaltă trădare* (dacă a vândut ţara într-un moment de neatenţie). Altfel, e de neclintit în exprimarea voinţei populare timp de cinci ani, cu guvernul lui şi dominând fără drept de apel celalalte două puteri în stat. Atunci când îşi termină mandatele, e timpul să se demonstreze loialitatea unui Medvedev.
Democratia va fi astfel ancorata solid in rugaciunile noastre pentru decizia inspirata si inteleapta a OMULUI. Sa avem deci putin incredere. Democracy is people having blind faith in THE man, cam tot pe acolo cu comunismul cu faţă umană. *Stelutele sunt selectii din propunerile de modificare a constitutiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu