Ladies and Gentlemen, place your bets

A. Interpretare şi ipoteza planului

Construcția propagandistică

Președintele a fost spectatorul sever dar puțin implicat al circului din Coaliție, visul său de odinioară care a degenerat în certuri meschine. A încercat să medieze conflictul, pentru a evita intrarea într-o criză politică în plină criză economică, dar nu a reușit. A fost obligat să accepte revocarea pentru a nu submina autoritatea primului-ministru ales de el. În acest moment nu e bine, dar nu e nici prea rău, pentru că acum avem un guvern responsabil, constituțional și în deplinătatea puterilor sale, care va continua lupta împotriva crizei economice.

În momentul în care Parlamentul va da jos Guvernul, Parlamentul devine unicul responsabil pentru criza politică și pentru dezastrul economic care oricum se va întâmpla. Parlamentul României, ca instituție, și parlamentarii, ca și clasă politică infectă și coruptă, își dovedesc încă o dată deplina iresponsabilitate față de interesele țării și ale poporului. Președintele Băsescu este singura salvare a națiunii, singurul care propune și face ceva pozitiv. Această situație este subliniată repetat în cazul fiecărui candidat la poziția de Prim-Ministru care va fi respins de Parlament.

Se continuă transmiterea liniilor directoare din discursul de final de mandat din fața Parlamentului, în fundal, pentru a avea în caz de nevoie de o motivație practică pentru această luptă acerba pentru conducerea totală a țării.

Această construcţie urmează obiectivul normal al obţinerii de voturi, şi nu pot să comentez decât că e anti-democratică, dar nimic nou aici.

Jocul de-a Guvernul de Palat

Miza 1: Guvern interimar până și după alegerile prezidențiale, lipsit de atribuții ”legislative” (și nu-i așa că e amuzant că ne bucurăm de suspendarea atribuțiilor legislative ale Guvernului) dar în deplinătatea capacităților sale executive în cadrul legal şi puţin peste (că doar justiţia se mişcă încet şi oricum se aplică mai greu la stat şi organele acestuia).
Miza 2: Deschiderea pentru a încerca dizolvarea Parlamentului într-un eventual al doilea mandat al Președintelui.

Mecanism: Guvernul Boc pică într-o săptămână în urma moțiunii de cenzură a PNL. Președintele inițiază consultările pentru numirea unui prim-ministru, și numește candidați care se prezintă pe rând în fața Parlamentului pentru a fi respinși (ceea ce să zicem că mai adaugă 3-4 săptămâni). Ne-existând posibilitatea de a dizolva Parlamentul înainte alegerilor, guvernul interimar supraviețuiește în așteptarea noului mandat prezidenţial. Între timp guvernul Boc profită de săptămâna de putere completă pentru a-și asigura controlul practic (chiar acum văd ca s-a hotărât deja schimbarea prefecților și șefului DGIPI), pe care îl va menţine în perioada lungă de interimat.

Jocul Alegerii Președintelui

Modul concret în care guvernul personal Băsescu va interveni în rezultatul alegerilor nu îmi este foarte clar. Ce se poate spune este că în mod sigur se vor tolera „mobilizările” ilegale de voturi de către potentații locali ai PDL. Considerând că e puțin probabil ca satrapii PSD să fie la fel de motivați într-o eventuală susținere a lui Crin Antonescu, vom avea o prezență PDL la vot multiplicată (la autobuz, sau măcar prezență la vot disproporționată față de media națională).

Jocul Referendumului pentru Parlament Unicameral

Acest referendum nu are ca și consecință practică decât de a obliga Parlamentul, în prezentul mandat legislativ și în următorul mandat prezidențial, de a începe demersul de modificare a Constituției. Ce poate ieși din acest demers, în combinație cu un rezultat pozitiv pentru Președinte în jocurile anterioare, este votarea (cam ca şi cu Codurile şi alte mărunţişuri legislative) a proiectului de modificare existent şi deja dezbătut public în cerc (re)strâns.

So?

Lăsând la o parte opţiunile politice individuale, ce e rău în asta până la urmă? Posibilitatea fraudei, deşi asta există întotdeauna. Posibilitatea să se schimbe Constituţia ca şi Codurile, repede şi în interesul „prezidenţializării”. Posibilitatea capturării statului, serios şi pe termen lung de data asta, de un grup de interese, care pe lângă orientarea anti-democratică, nu şi-a dovedit în nici un fel o competenţă reală în conducerea ţării. Probabil şi o doză suplimentară de nelinişte internaţională, pe lângă uşa închisă a lui Obama, de la oameni care înţeleg mai clar ca mine de ce nu e bine ce se întâmplă.

B. Clasicul subiectiv „Ce-i de făcut?” şi, mai important, „De ce?”

Este momentul cheie în viața istorică a unei democrații – alegerea între o persoană și o instituție democratică reprezentativă, singura suverană conform Constituției. Ne aflăm în faţa unui caz concret în care dictatura majorităţii devine iar posibilă. Şi majoritatea conduce tot prin reprezentanţi, doar ca sunt mai puţini şi doar ai ei, adică asimilaţi emoţional cel puţin, şi în mod pragmatic opuşi minorităţilor „elitiste”.

Aceasta este alegerea pe care orice naţiune trebuie să o facă la un moment dat, chiar şi românii după expirarea celor 20 de ani de educaţie a stupid people. Este alegerea între un sistem care poate evolua şi o persoană, care de la majorat nu mai evoluează şi doar urmăreşte, obsesiv pentru a excela, interesul personal. Şi întrebarea care se pune este – ai încredere să îi încredinţezi unui singur om, ca exponent al miticei voinţe populare, puterea statului? Crezi că dacă acest om se opune sistemului din vârful lui îţi va face ţie viaţa mai bună? Crezi, de fapt, că altcineva, cu mână statului, va avea grijă de tine? Pentru un mare număr de români, răspunsul este DA. Nu foarte hotărât, dar în mod sigur disperat de absenţa oricărei alternative vizibile.

Una din obiecțiile des întâlnite la etichetarea de ”inamic al democrației” a lui Băsescu este ceva de genul – ”și care-i problema dacă devine suficient de puternic pentru a prelua controlul?”. Nu-i o obiecție ușor de combătut pentru că nu e simplu să explici cum promisiunea cuiva de a face multe chestii bune dacă i se acordă putere poate avea consecințe groaznice. Exemplele istorice catastrofice sunt inutile, căci iarna nu-i ca vara şi viitorul nu-i ca trecutul. Nici loc de teorie politică nu prea e într-un stomac gol, şi oricum vrem fapte nu vorbe. Cum poţi să le explici oamenilor idei precum „sistem democratic”, „justiţie”, „reprezentativitate”, „obiectivul funcţie”, „checks and balances” sau eu mai ştiu ce. Mai mult, cum poţi să le explici că înseamnă altceva decât în comunism? Nu poţi. Pur şi simplu. Nu se poate într-o generaţie. Nu se poate azi sau mâine.

Sistemul nu se vede. Regulile nu se văd. Jocurile nu se văd. În construcţia socială a iadului românesc, vedem doar persoanele. Pe care nu le judecăm dacă sunt bune sau rele, moral sau ca performanţă a funcţiei. Le judecăm dacă ne plac sau nu. Iar când cineva în sfera publică îmi place, e pentru că fie îmi face un bine, fie mă face să mă simt bine. Şi dacă AH a fost amfetamină pentru nemţi, TB e Xanax şi Prozac pentru români, într-o singură pastilă televizată. Nu trăieşti mai bine, dar te simţi mai bine pentru că cineva îţi exprimă sentimentele negative, pare să-i pese de tine şi pare sa facă ceva.

Pentru noi ceilalţi, cărora NU ne place Traian Băsescu, e un pic mai complicat. Noi chiar trebuie să încercăm să facem ceva. Cu aceeaşi aroganţă ca a aceluia care se consideră sinteza voinţei populare şi stindardul luptei poporului oprimat pentru mai bine. Pentru că noi suntem mai mulţi decât unul. Mai educaţi. În nici un caz obsedaţi de putere.

Mie nu îmi place acest om din două motive. Ca şi performanţă în instituţiile statului, întotdeauna a făcut altceva decât era în fişa postului. Ca şi om politic, a atacat constant şi activ sistemul democratic românesc, şi aşa născut cu probleme şi în terapie, culmea în numele democraţiei (ca orice marxist bine educat de altfel). Sunt două opinii pe care dacă aş vrea să le argumentez printr-un simplu inventar mi-ar trebui înca cinci ani, că aşa sunt eu mai încet. Poate nici nu e nevoie, există soluţii mai simple.

Ostracizare. Adică, citez din Wikipedia – „a procedure under the Athenian democracy in which a prominent citizen could be expelled from the city-state of Athens for ten years. It was used as a way of defusing major confrontations between rival politicians (by removing one of them from the scene), neutralizing someone thought to be a threat to the state, or exiling a potential tyrant. Crucially, ostracism had no relation to the processes of justice. There was no charge or defence, and the exile was not in fact a penalty; it was simply a command from the Athenian people that one of their number be gone for ten years.”.

În original, în democraţia directă ateniană vota întregul corp electoral. Nu sunt de acord cu partea asta, pentru că la noi corpul electoral se uită prea mult la televizor şi este dependent de stat, deci într-un evident conflict de interese (adică nu poţi să votezi pentru apărarea democraţiei atunci când depinzi de sacoşa cu orez şi zahăr primită în schimbul votului sau atunci când ai speranţe în promisiunea unui demagog neruşinat de a deschide baierele bugetului în buzunarul tău). Din punctul meu de vedere ar trebuit să fie o acţiune a unui corp reprezentativ sau măcar avizat... Parlamentul, sau, de ce nu, Înalta Curte sau chiar CSM-ul (evident nu cei câţiva moşuleţi şantajabili de la Curtea Constituţională).

Presedintele Basescu pare să aibă oricum prea multă putere, suficientă de exemplu pentru a verifica în două zile (fără o cerere către sau un răspuns oficial din partea vreunei instituții a statului) ca nu există nici un contract pentru ziua alegerilor la ”unitățile de transport”. La o posibilă minciună din partea Ministrului de Interne, care poate fi bănuit însă ca s-a interesat practic de subiect (așa cum a deschis și 3000 de dosare penale de fraudare pentru ultimele alegeri), s-a răspuns cu o minciună sfruntată sigură. Președintele nu are în subordine organe de cercetare penală, și nu există dovada implicării altei instituții ale statului care putea să răspundă legal unei asemenea întrebări. Asta aşa, ca exemplul recent din inventarul pe care nu am timp să-l fac.

Soluția practică şi radicală ar putea fi: Schimbarea Președintei Camerei Deputaților, schimbarea Constituției de către actualul Parlament cât de curând, suspendarea Președintelui și amânarea alegerilor prezidențiale până la reglementarea raportului constituțional instituțional în favoarea Parlamentului.